Raftul cu poezii alese
Adrian Alui Gheorghe
Într-o vreme ştiam ce este poezia
mare; acum abia de mai ştiu ce este
poezia.
Într-o vreme judecam poeţii prin cărţi,
prin numărul de volume, prin
desfăşurarea de utopii; acum îi judec vers
cu vers sau chiar printr-un singur vers.
Un singur vers ţine uneori loc de univers
(ca să şuguiesc puţin!).
Într-o vreme spuneam că poezia
română e mare, e universală; acum spun
că poezia română abia îşi ajunge sieşi.
Într-o vreme îi dispreţuiam pe
necititorii de poezie; acum îi înţeleg, aşa
cum îi înţeleg pe cei care nu au ureche
muzicală şi care mai aruncă, totuşi, cîteva
boabe ocazionale stolului de privighetori
din livadă.
Într-o vreme iubeam numai poezia,
făceam abstracţie de creatorul ei; acum
ştiu că nici o fărîmă de vers nu se iveşte
pe lume în afara umilinţei cu care vreun
semen de-al nostru se împlineşte în faţa
iute-trecătoarei-veşnicii-personale.
Într-o vreme dispreţuiam pe poeţii pe
care îi consideram minori, care nu
reuşeau să dezvolte un proiect personal,
pe care nu-i ţineau aripile să se înalţe de
la sol; acum ştiu că în simularea zborului
se află sămînţa zborurilor interplanetare
de azi, de mîine.
De asta să-mi fie îngăduit, ca în
această rubrică, să mă comport ca un
cititor de poezie care îşi admiră, deseori
cu păcătoasă mîndrie, trofeele de pe
raftul său cu cărţi.
Mă uit şi văd cum se adună poezie în
„marea poeziei româneşti”, strop cu
strop, vers cu vers, carte cu carte. Şi
marea aceasta tot nesătulă rămîne, tot
mai cere, mai primeşte. Ca Marea
Neagră, ca să-l parafrazăm pe Caragiale,
în care se varsă Dunărea şi nu dă peste
margini, ca să măture Constanţa cu
Galaţii şi Brăila ei…!
Şi ca să fim riguroşi, în Marea Neagră
nu se varsă numai fluvii, se varsă şi atîtea
ape necunoscute care adapă cu debitul
lor setea fără margini a orizontului unei
literaturi (de sine stătătoare).
