Iar politicienii care pretind altceva sunt iresponsabili.
“Această criză nu ne va atinge” era refrenul cântat de absolut toate partidele la sfârșitul lui 2008. Ce-a urmat, se știe. Corecție severă a fluxurilor de capital și a cursului de schimb, un an și jumătate de ambiguuitate bugetară și teroare fiscală – mărirea CAS, limitarea deductibilităților, impozit forfetar etc – apoi austeritate severă, atât pe seamna bugetarilor prin tăieri de salarii cât și a sectorului privat, prin măriri de taxe.
Anul acesta, România va avea un deficit bugetar aproape la fel de mare ca în 2008, o taxare a muncii mai ridicată, spațiu fiscal mai mic pentru că nu prea mai are ce taxe să crească și o economie privată sufocată de taxe și controale. Aparatul birocratic al statului nu a scăzut decât cu cei ieșiți la pensie, în timp ce funcționarii rămași așteaptă doar să-și primească tăierea de salariu înapoi – dacă nu și-au primit-o deja.
Deci cum este pregătită România pentriu un nou val al crizei?
Cu indulgență, România este pregătită abia acum pentru criza care a lovit-o la sfârșitul lui 2008. Mai ales că nimeni nu știe exact unde și cum va lovi un eventual val nou. Tot ce se poate estima este că ar putea fi mult mai violent decât primul. Un eventual faliment suveran în Europa sau un eșec al Congresului SUA de-a ridica plafonul de îndatorare ar avea ramificații pe lângă care banca Lehman Brothers este de-a dreptul irelevantă.
Ce ar fi trebuit să facă România pentru a fi pregătită?
În primul rând, să reducă fiscalitatea, nu să o mărească. Mai ales taxarea muncii. Așa a făcut chiar la începutul lui 2009 Polonia, țara care a reușit să nu intre deloc în recesiune. Tot pe fiscalitate redusă se bazează țări asemănătoare ca structură economică – Turcia, Ucraina, Rusia, Brazilia etc – acum când reușesc să atingă ritmuri susținute de creștere economică.
În al doilea rând, să pună în ordine cheltuielile și prioritățile bugetare: Să scape cu orice preț de pierderile din companiile de stat, chiar și cu tot cu companii dacă altfel nu se putea. Să evalueze necesitatea și oportunitatea fiecărui post bugetar în parte și să decidă care sunt esențiale și la care se poate renunța la nevoie. Nici până astăzi nu există o bază de date cu toți angajații statului și ce hram poartă ei, nici până astăzi nu se aplică legea salarizării unitare, care la cheltuieli constante ar ridica salariile medicilior dar ar tăia din ale nomenclaturii de partid și de stat.
În al treilea rând, să facă infrastructura promisă de altfel ca măsură anti-criză încă de la începutul lui 2009. Cu bani din privatizări, de la bănci sau de la investitori privați – nu contează, trebuia să o facă. Nu s-a întâmplat, iar România a ajuns la trista situație în care chiar și puținele contracte încheiate nu sunt în lucru ci în curs de “reziliere”, “renegociere” sau “reatribuire”. În anii de boom economic, când investitorii veneau totuși în România, își făceau calculele că într-un interval rezonabil, de 5-10, ani vor avea parte și de autostrăzi. Acum, în orice analiză scenariul de bază este “niciodată”.
Și totuși, ce se întâmplă dacă vine criza cea mare?
Statul, așa cum îl știm acum, va dispărea aproape cu totul. Puțina economie viabilă fie va sucomba sub taxe fie va migra, fizic sau juridic, în locuri mai prietenoase. Aceleași opțiuni rămân și pentru casta politico-birocratică: fie va zbura în țări mai calde cu toată agoniseala de până acum, fie va mușca țărâna în zăngănit de furci.
SURSA-http://www.riscograma.ro/4681/inca-un-val-al-crizei-ar-matura-romania-de-pe-harta/
