George Vulturescu – Orb prin Nord,
(antologie de poezie 1996 – 2007) Editura
Paralela 45, 2009. George Vulturescu propune
(de o viaţă!) mitologia unui „nord personal”, un
fel de pol extrem de pe o hartă cu care numai
căutătorii de comori ajung la ţintă. Gestica
poetică este de un hieratism aparte, pentru că
există în poezia lui George Vulturescu un
personaj care se multiplică la nesfîrşit aşa cum
poezia îşi caută nesfîrşirea inventînd ea însăşi
personaje purtătoare de eternitate. Citindu-l pe
George Vulturescu am impresia stranie că am pătruns în universul unui
Ted Hughes care a zeificat un corb numai pentru a încerca să-l atingă pe
Dumnezeu cu aripile, inventînd cu fiecare fîlfîire zborul. Iar aripa în
mişcare este unitatea de măsură a cerului, a necuprinsului, asta se ştie.
Iată o probă de poezie: „În piei de lup peste pagini. Îmi ies colţi de/ sub
gingiile cuvintelor. Gîtul tău de căprioară, iubito,/ e cel mai aproape.
Dar pe stradă trece Moartea şi ieşim/ să dansăm cu ea./ Dormiţi,
dormiţi. Noi o istovim în dansuri./ Noi, amanţii alterităţii” (Cînd dansăm
ne văd îngerii, 1). Antologia, reprezentativă pentru identitatea unui poet
care a investigat „răbduriu” înaltul şi teluricul, pune în comun, încă din
titlu, două dintre obsesiile lui George Vulturescu, „ochiul orb”, care
înăuntru se deschide şi „nordul”, ca o limită la care poetul a ajuns
înaintea tuturor, ca explorator solitar. În fond e vorba de o Hyperboreea
în care magia este natura firească şi în care fiecare gest are semnificaţie
adîncă: „Nu este caligrafie mai desăvârşită decât / aceea a fulgerelor. /
incizii adultere, monograme, volute de arabescuri / lasă pe pietrele
Nordului ca şi cum s-ar / deşerta un stup cu viespi. / Sunt ultimul care iam
auzit pe Bătrânii Stâncilor: Piatra pe care nu cade fulgerul / nu poate
deveni zar / acum îl cauţi pe Celălalt – Maestrul Jocului / dar vine
lupoaica şi naşte icnind lângă / pietre. Ea zice: Pune mâna dreaptă pe
botul / lupului: mâna care scrie muşcă moartea / Vin şi vulturii şi îşi
aşază cuiburile pe / stânci: Deasupra crevaselor muntelui e aripa, zice
vulturoaica clocindu-şi ouăle. Deasupra / literelor mâna care scrie se
sprijină pe / gâtul neantului”. Pătruns în ţinutul fabuloas al Nordului (al
lumii?) omul orb (omul ca fiinţă limitată de propriile habitudini) nu
zăreşte nimic decît dacă este zguduit de lumina fulgerului, dislocat brutal
din cuibul său de carne: „Un orb pictează fulgerul./ Vai, din pânza sa
încep să curgă cenuşi/ până la genunchi îi ajung/ pe scaunul unde stă
neclintit,/ până la brâu.// E deja acoperit de cenuşă,strigă/ cineva
privindu-l. Vai,ochii lui/ sunt o văgăună pe unde năvălesc/
cenuşile…”Dar orbul nu aude şi/ picteză mai departe fulgerul.// O să-l
vedeţi şi voi,zice,în curând,/ trebuie doar să plantaţi smochinul/ peste
care să poată coborî…”. Nordul e, astfel, pentru literatura noastră, un fel
de „dimensiunea Vulturescu”, aşa cum numai poeţii inspiraţi ştiu să-şi
definească „ilimitarea” în care dacă te laşi atras, (cititorule!), te (mai)
întorci în lumea ta ca Făt Frumos din „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără
de moarte” doar ca să constaţi propria deriziune în relaţie cu a celorlalţi.
