O plută imensă, un fluviu imens, un peisaj mustind de colorofilă. Ceea ce îmi plăcea mult era că vasul de plută avea o balustradă groasă din lemn. Tunelul timpului era departe, atât de departe că acum abia mi-l amintesc. S-a întâmplat când mă aflam la Câmpulung Moldovenesc în vechiul bloc Z. Iar eu cădeam din tunel în timpul somnului în vis – direct pe preșul de lângă pat și nu știam cum să mă adun mai repede.
O singură dată n-am căzut, când m-am rezit pe la orele 10-11 cu o muzică fantastică pe care nu mi-o aminteam dinainte. Atunci mama cumpărase o pianină, căci nu se știa care din noi avea să aibă talent. Eram patru frați, ca miezul unei nuci. Apoi nuca s-a spart și ne-a risipit în patru zări. Și acum plutesc pe o plută și foarte curios chiar dacă am aproape 70 de ani, cred cumva că drumul meu nu s-a terminat și că va trebui să mai fac unele lucruri, mai mari sau mai mici, toate importante în economia a ceea ce urmează să devin dincolo, în cealaltă realitate care pentru mine s-a întrezărit de pe acum…
(horia petru vertan).
