“… singura modalitate de a te pregăti pentru moarte este
să capeţi convingerea că toţi ceilalţi sunt nişte dobitoci”
(Umberto Eco)
Duncan: – Parmenide şi ai lui aveau dreptate. Ea este nenăscută, nepieritoare, perfect omogenă şi toate cele. Nimic (în afară, eventual, de amarnica necesitate) nu are cum să limiteze Prostia.
Hlestakov: – Există imbecili de toate felurile, pentru toate buzunarele. Avem imbecili cu diplomă, imbecili analfabeţi, imbecili familişti, burlaci, veseli, trişti, femei, gay, atei, funcţionari, poliţişti, vecini, băieţi, taximetrişti, academicieni, băbuţe mărinimoase ori jigodii perverse. Nu trebuie decât să consulţi un catalog serios pentru a găsi tipul de imbecil potrivit momentului.
Lopahin (ori Sancho, Cordelia, Ibsen, Oedip sau Tipătescu): – Dacă te grăbeşti, ai la îndemână imbecilul care te opreşte pe scară ca să-ţi explice de ce nu curge apa la etajul unu, imbecilul care parchează de-a cumezişul în faţa uşii de la bloc, imbecilul care îşi admiră câinele căcându-se în alee, imbecilul care tocmai scrie un sms la doi paşi de câinele care se cacă al precedentului, imbecila de la dugheana RATB (care îţi explică 10 minute cum să foloseşti biletul, în vreme ce imbecilul de la volanul troleibuzului de care ai nevoie închide uşile peste un imbecil care s-a hotărât în ultima clipă să urce – în răcnetele imbecililor dinăuntru: “Opreşte, băi imbecilule!”). Aşteptând următorul troleibuz, vine alt imbecil – care îţi cere 10 lei pentru a-şi creşte cei 7 copii imbecili, care le iau banii imbecililor cărora le spală parbrizul rânjind agresiv în direcţia unui agent de circulaţie imbecil care tocmai amendează un imbecil care a dat peste un imbecil care a traversat aiurea fiindcă semafoarele sunt coordonate de nişte imbecili. Te imbecilizezi aşteptând ca imbecilul care conduce următorul 90 să-şi cumpere ceva de la imbecila cu taraba din staţie, îţi ceri scuze de la imbecilul cu rucsac proeminent aşezat în uşă – care ascultă muzică imbecilă în căştile unindu-i-se în centrul capului. Mai trec 10 minute (în care aştepţi din nou, fiindcă un imbecil cu limuzină germană a uitat să demareze fiindcă vorbea la telefon cu vreo imbecilă), după care te opreşti fiindcă nişte motociclişti imbecili anunţă trecerea unei coloane oficiale de imbecili. Ca să-ţi trecă nervii, te uiţi pe geam (evitând mirosul de infern al imbecilului de alături) şi admiri un panou imens cu o reclamă imbecilă. Abia dacă ajungi în staţia următoare, că deja regreţi panoul: în vehicul se urcă un imbecil care nu se lasă până nu dărâmă toţi călătorii în cursa către un loc pe scaun – meritat fiindcă e bătrân şi bolnav. După care te asasinează răcnind tot restul drumului imbecilităţi despre senzaţionalul trai pe care îl ducea pe vremea imbecilului care ne conducea înainte (nu ca ăsta, pe care l-am votat ca imbecilii). Desigur, există mereu cineva care îi atrage atenţia că este un imbecil fiindcă apără un imbecil în faţa imbecilului actual (pe care l-am votat ca imbecilii). În fine, ajungi la destinaţie, cobori ca un imbecil – călcând peste o babă imbecilă care îl înjură pe un imbecil care tocmai răspundea la mesajul imbecilului trimiţându-l din apropierea câinelui care se căca la începutul paragrafului de faţă. Pe zidul clădirii alăturate scrie “Moarte imbecililor!” (fără comentariul generalului De Gaulle), faci câţiva paşi până să te pomeneşti că un imbecil îţi tufleşte în mână două pliante imbecile (pe care le arunci imediat la coş). Treci de nişte magazine pline de imbecilităţi şi de imbecili, te claxonează un imbecil fiindcă ai ocolit o imbecilă care se uita la o vitrină cu obiecte pentru imbecili…
Fernando Werther Olmos: – … după care te opreşti şi îţi dai seama că eşti un imbecil. De ce să fi gândit aşa, de ce să priveşti aşa o lume ticsită de imbecili, de ce să desconsideri viaţa (asta de rahat), de ce să iei în calcul părerile şi chiar existenţa tuturor imbecililor – … atunci când, la numai câteva degete, asfaltul sună a gol, o relativ uşoară lovitură de picior îl crapă, dezvelind o scară în melc de vreo 10 metri – pe care o cobori, acolo vezi o lumină albastră, sari peste ţevi, peste şobolani, ajungi la sursa luminii şi constaţi că este o cheie fosforescentă care deschide poarta grea de fier de alături – în spatele căreia se află un soi de tub vertical prin care priveşti în sus, remarcând fără mirare că poţi urmări, de deasupra, o mică porţiune de stradă – pe care, peste nici 10 minute, va trece (foarte scurt) silueta ei, fără să aibă impresia că eşti prezent, cu pletele ei negre şi cu toată aroganţa ei justificând pe deplin o nouă zi pierdută în imbecilitatea înconjurătoare.
