Îmi cumpărasem un covrig şi nişte apă minerală, aşa că am hotărât să merg o staţie pe jos. Bulevardul nu era excesiv de aglomerat. Mă uitam la clădirile vechi, abia dacă ţinute în viaţă de câte un magazin de tip ghişeu încropit la parter. În adolescenţă, veneam tare mândru pe aici, la film, însoţit de vreun prieten de la bloc sau de vreun coleg de şcoală. Au rămas nişte faţade ponosite, pline de inscripţii neinteligibile şi de afişe plouate şi apoi decolorate la soare. M-am gândit că îmi lipseşte burduful troleibuzului 84. Un băieţel cu părul tuns perie mi-a răsărit în cale dintr-un fel de gang. S-a uitat fix la mine şi mi s-a părut că-l ştiu de undeva. Mi-a spus: “– M-ai rugat să-ţi amintesc de o vizită”. Am fost uimit: nu-l rugasem nimic. Şi totuşi, poate şi pentru că aveam acea impresie că l-aş mai fi întâlnit, am stat o clipă şi l-am întrebat: “– Eu? Când?”. Mi-a zâmbit cumva timid, însă şi cu o nuanţă indulgentă. Apoi a reintrat, calm, în gangul de unde se ivise. Intrigat, i-am luat urma. La capăt, era o curte interioară care mai avea o ieşire (în direcţia opusă bulevardului). Puştiul dispăruse, dar am găsit o doamnă îmbrăcată în negru şi cu voaletă. Am remarcat îndată că era o femeie superbă, chiar dacă nu-i vedeam chipul. Două-trei secunde, am privit-o cum pleacă la pas domol. Fără să pricep de ce, am fost convins că încetineala sa căuta să-mi transmită un mesaj. Ori că se cerea observată. Sau admirată. Am auzit vocea copilului de sus, de la etaj. Am urcat. O uşă era întredeschisă. Nici pomeneală de ţânc. De altfel, nu era nimeni. Am intrat în camera vecină. Apartamentul arăta ca părăsit. În living, am îngheţat. Pe o masă din mijloc zăcea un cadavru. Imediat, i-am recunoscut înfăţişarea. Slăbit îngrozitor, pământiu, aproape ştirb, însă uşor identificabil. Cred că emoţia m-a făcut să am incorecta certitudine că afară se întunecase. Am luat din mâinile ţepene foaia scrisă cu o familiară caligrafie. Am citit:
“M-ai învăţat fără să vrei că timpul nu contează. M-ai învăţat că semnificaţia unor locuri ne pândeşte mereu deja din cealaltă margine a zilelor. Aceste ruine sunt mărturie. Aveai dreptate. Acum nu ai unde să te mai ascunzi”.
În mod absurd, am sesizat că pereţii erau brăzdaţi de nenumărate crăpături. Pe când săream câte două trepte alergând înapoi în curtea interioară, înţelesesem cine era copilul care m-a dus acolo şi, evident, cine era doamna cu voaletă. Nu m-am mai oprit până ce forfota şi lumina străzii, până ce zgomotele maşinilor şi pâlpâitul semafoarelor nu mi-au înnădit o realitate ce simula (cu dibăcie) că tăgăduieşte coşmarul din livingul abia părăsit. Cum troleibuzul 84 – cu burduf – nu mai avea să se întoarcă niciodată, am suit în primul 137. Nu mai conta. Eram, oricum, aşteptat. Nu trebuia decât să am răbdare.
