Din filozofia dreptului

Nu ne pare bine că suntem atraşi pe terenul teoriilor elementare ale vieţii statului, căci discuţiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdeauna nematuritatea politică a celor ce le pun pe tapet. Politiceşte nematur e oricine susţine adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viaţa statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sunt decât rezultatul, cristalizaţiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societăţii, care stare iarăşi e condiţionată prin o mulţime de factori economici, climatici, etnologici, ş. a. m. d.
Precum haina se îndreptează după climă şi e în ţările calde un obiect de lux, supus unor schimbări foarte fantastice, pe când la nord devine un apărător foarte neschimbat contra frigului, adaptându-se agenţilor naturii, tot astfel legile şi instituţiile nu sunt decât expresia acelui instinct de con-servaţiune al popoarelor, instinct în toate popoarele acelaşi şi totuşi manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată prin natură contra agenţilor destructori ai naturii, are a se lupta ici cu arşiţa, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pământului, colo iar cu inva-ziuni repetate, şi având toate acelaşi scop, adică conservarea existenţei proprii, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace.
Greutatea cu care viaţa organică se desface din moartea statornică a naturii anorganice, mulţimea de condiţiuni pe care o are cea dintâi şi lupta pentru câştigarea lor, confirmă teoria neuitatului fisiolog Bichat, despre caracterul negativ al vieţii fiind o luptă contra morţii ca ceva pozitiv şi statornic. Tot ce vedem viu pe pământ, începând de la cele dintâi formaţiuni organice cu condiţiuni puţine, până la organismul cel mai înalt, cu o mulţime de condiţiuni de existenţă, omul, ne reprezintă miile de forme ale acestei negaţiuni. Ceea ce o fiinţă nu vrea, e lesne de ştiut, ceea ce vrea pozitiv e foarte greu de hotărît. Tot astfel e, se înţelege, şi cu popoarele, căci natura e una şi aceeaşi, pretutindenea şi de-a pururea, cu toate formele ei atât de deosebite.
De aceea însă e clar că nici un popor nu e destul de sălbatic sau destul de civilizat, pentru a nu mai şti ce nu vrea. Deosebirile mari se nasc abia acolo, unde e vorba ca, în faţa negaţiunii făcute, să se stabilească o voinţă pozitivă, bine formulată. Aci quot capita tot sensus….

(Articolul a apărut în Timpul, 23 iunie, 1879)