o proză de Adrian G. Romila
– Săracu’ domnu’ Marin! I-a mîncat sufletu’ nebuna asta!
Spunea asta nevesti-si a nu ştiu cîta oară în săptămîna aceea,
privind peisajul straniu de pe geam. Fulgii mari, ca nişte scame cu blană
polară cădeau alături de cărţi groase, cît se poate de reale, care se
aşterneau cu bubuit sec pe asfaltul din spatele blocului. Unele se
deschideau graţioase în aer, înainte de a ajunge jos, altele rămîneau
închise pînă ce şocul izbiturii le deschidea anapoda, pe jumătate, sau le
desfăcea cotorul şi coperţile de teancul de file. Nevastă-sa venise şi ea la
geam, să privească minunea: ningea cu cărţi. Dostoievschi, cu Demonii,
mînjit de noroi, Cehov cu Teatru, acoperit de zăpada moale, un
Rebreanu, Răscoala, rupt în jumate, Nietzsche, Naşterea tragediei,
atîrnînd în crengile aspre ale tufelor. Cele mai multe alcătuiseră deja un
morman colţuros, o bibliotecă suprarealistă deversată în stradă, de care
cîinii şi pisicile fugiseră care-ncotro. Nu le plăcuse mirosul de tipăritură
şi de clei. Întîmplarea care curgea tăcută de la etajul II nu putea trece
neobservată. Cel de la IV scosese capul pe geam, privise un timp, apoi
dispăruse cu un zîmbet vag compătimitor. Cel de la III nici nu deschisese
fereastra, doar trăsese un pic perdeaua. Ăla de la parter era cît pe ce să
fie lovit de un ditamai Tolstoiul, Învierea, şi urlase un „Idioţilor! M-am
săturat, dracu’ să vă ia!”. Vecinul de la I era cel care-l compătimise pe
prozatorul şi eseistul Dragoş Marin şi care, împreună cu soţia, urmărea cu
geamul deschis drama de deasupra lui. De vreo două săptămîni
scandalurile depăşiseră limita sonoră a pereţilor şi bocăniturile
misterioase mai lăsau să se audă frînturi din recitalul doamnei Marin, mai
supărată ca niciodată: „Tu, boule, cu cărţile şi manuscrisele tale…”,
„Nimica n-ai făcut în casă, de cînd te ştiu…”, „ce bani, ce bani, tîmpitule,
ai adus tu bani?”, „ia vezi cînd ai stat tu zece minute să te joci cu Cezar
pînă a intra la şcoală…”, „aia maică-mea a adus-o, nu mă-ta aia…”, „
toată ziua stai cu capu-n ecranul ăla şi-n cărţile astea care m-au umplut de
praf…”. Ce spunea domnul Marin nu prea se auzea, dar se putea deduce
din răspunsurile ei. Probabil mai zicea şi el: „fac tot ce pot, proasto…”,
„cărţile sunt o avere nobilă, n-ai tu habar…”, „ştii tu ce-i aia să pierzi
noaptea la scris şi a doua zi la piaţă…”, „Cezar e mîndru de mine, vacă ce
eşti, întreabă-l…”, „te-am atins sau te-am jignit eu vreodată, isterico…”,
„tot timpul tu şi mă-ta, tu şi mă-ta…”, „cărţile le iau din alţi bani, ştii…”,
„m-am săturat, troglodito, te las şi plec dracului…”. Acum ruptura părea
mare, mai ales că Cezar era plecat la bunici şi aveau loc să-şi desfăşoare
ostilităţile mocnite de atîta timp. Şi parcă niciodată nu fuseseră atît de
incendiare.
– Ăştia nu se opresc aici, Tăsică, să ştii! Iese rău! Mai rău ca pînacu’!
murmurase ea după ce ninsoarea Guttenberg încetă.
Imediat ce domnul Marin plecase la serviciul lui, la redacţie,
nevastă-sa se apucase să-i arunce pe geam toate cărţile. Oricum, i-o
promisese de mai multe ori, acuma se ţinea de cuvînt. Vecinul de la I se
întreba ce va zice ăsta cînd s-o întoarce. Nu zisese nimic, doar privise
consternat grămada uriaşă de cărţi, sub privirile ascunse după perdele ale
celorlalţi vecini şi urcase negru la chip scările, încet, de parcă avea legate
ghiulele de picioare. Atunci vecinul de la I îndrăznise să deschidă uşa şi
să-i zică, empatic:
– Domnu’ Marin, îmi pare rău! Se aude tot la noi, vă spun! De
atîtea zile pătimiţi şi pătimiţi cu nebuna asta! Cum o mai suportaţi?
Dumneavoastră sunteţi scriitor, om deştept, apăreţi în ziare, la televizor,
vă vede tot omu’…
Prozatorul şi eseistul Dragoş Marin se oprise cu un picior pe o
treaptă şi cu celălalt pe cea inferioară. Îngăimă:
– Un nou început, asta-mi trebuie, nea Tase, un nou început! Toţi
avem nevoie, la un moment dat, de un nou început! Ca-n Biblia aia pe
care-o citeşti matale mereu!
Zisese asta fiindcă nea Tase era adventist şi, nu că ar fi fost mare
practicant, dar avea totdeauna pentru orice un citat din Biblie.
– Lăsaţi-o dracului de femeie, Doamne iartă-mă! Ce dacă-i la bancă
şi are bani? şopti vecinul, cu ochii împrejur, să nu fie auzit. V-a aruncat
toate cărţile pe geam, aţi văzut, da’ ce femeie sănătoasă la cap face asta?
Vorbiţi şi cu Cezar, e mare, o să-nţeleagă! Domnul Isus nu ne învaţă să
trăim aşa cu femeile noastre! Asta-i un…o…nesocotită, domnu’ Marin!
Cît o să mai înduraţi?
– Aşa o să fac, nea Tase, aşa o să fac! Trebuie să ard tot, în urmă,
pentru un nou început!
Vorbea domnul Dragoş Marin în timp ce urca, pierdut, repetînd
într-una chestia aia cu noul început ca pe-o litanie. Vecinul îl urmări pînă
în capătul scărilor, apoi închise uşa uşor, clătinînd din cap a pagubă. De
sus nu mai auzi nimic, ca şi cum aruncatul cărţilor îi împăcase brusc pe
soţii aşa de belicoşi pînă atunci sau ca şi cum evacuarea culturii din
apartament avusese drept consecinţă necesară revenirea armoniei în viaţă.
Sau ca-n romanele pe care însuşi scriitorul le-ar fi putut scrie, la un
moment dat. Semnul vizibil al războiului trona în spatele blocului, sub
forma unei ciudate biblioteci publice, prin care rătăceau acum puştii,
răsfoind curioşi dacă găsesc şi file cu poze prin tomurile căzute grămadă
o dată cu ninsoarea.
De sus nu se mai auzi nimic, dar asta doar pînă dimineaţă, cînd
locuinţa de totdeauna a scriitorului Dragoş Marin cunoscu lupta finală,
Apocalipsa aprinsă, necesară oricărui nou început. Despre ea scriseseră
toate ziarele, şi vecinii aveau să povestească o viaţă despre ea, de la cei
de la parter pînă la cei de la IV. Posteritatea scriitorului se construia nu
pe măsura operei, ci pe aceea a unui gest cît se poate de casnic, însă
menit să ardă totul, în urmă. Această posteritate debutase cu o bubuitură
demnă de Armaghedon, care clătinase blocul din ţîţîni şi se auzise pînă
departe, în tot cartierul. Aşa cum îi stătea bine unei Apocalipse.
Prozatorul şi eseistul Dragoş Marin deschisese gazul, de cu noapte, apoi
plecase devreme după Cezar, la părinţii lui, în partea cealaltă a oraşului.
Cînd doamna aprinse aragazul, dimineaţă, pentru cafeaua de dinainte de
plecarea la banca aia a ei de unde venea cu atîţia bani, nu apucă să-şi mai
dea seama de ceva. Explozia o aruncă la podea, laolaltă cu ţăndările
geamurilor şi ale tuturor lucrurilor care s-au fărîmiţat într-o secundă,
înghiţite de uriaşa şi efemera minge de foc. Cîteva file răzleţe din Kafka
sau din Kierkegaard, cel mai probabil, mai pluteau încă prin aer cînd
sirenele pompierilor au anunţat apropierea apei care avea să cureţe ceea
ce focul nu făcuse deplin. Vecinii au putut confirma, ulterior, că doamna
Marin nu reuşise să-i arunce toată biblioteca şi că, desigur, scriitorul
putea, după toate cele întîmplate, să trăiască un nou început.
