Trăim vremuri interesante. Catastrofe naturale care distrug vieţile a sute de mii de oameni, războaie care schimbă ţări întregi, crize care ameninţă chiar sistemul pe care ne bazăm traiul zilnic. Cea mai recentă „apocalipsă” pare a fi pricinuită de Grecia şi de criza financiară majoră prin care trec elenii. Problema nu se mai rezumă însă doar la greci, ci la întreg sistemul din care aproape tot globul face parte. Şi care are nevoie de modificări substanţiale, altfel ne aruncă pe toţi în haos.
În primul rând, Grecia. Este clar pentru toată lumea că în situaţia actuală Grecia nu are cum să plătească vreodată datoria de aproape 330 miliarde euro, adică 143% din PIB. Datoria poate fi restructurată, caz în care creditorii pierd cel puţin jumătate din bani, sau poate fi reeşalonată, dar pentru aceasta are nevoie de sume suplimentare de bani de la UE şi de FMI (cam 65 de miliarde de euro în prezent, pe lângă cele 110 miliarde prinse în acordul iniţial). Şi, bineînţeles, de măsuri drastice (la propriu) de redresare, inclusiv tăieri masive din cheltuieli şi vânzări semnificative de active.
Cel mai probabil, UE nu va permite Greciei să intre în insolvenţă. Va scoate banii de undeva, dar îi va obliga pe eleni să îşi arunce la coş mândria şi să accepte orice li se cere (inclusiv o colectare a taxelor sub supraveghere străină). Alternativa este însă dispariţia proiectului „Uniunea Europeană” şi chiar a sistemului economic de astăzi.
Avem aici un „worst case scenario”. Cazul cel mai nasol dintre toate, cel în care Grecia declară falimentul. Ce se va întâmpla vedem în The Telegraph şi la Bogdan Glăvan. În primul rând, toate băncile elene vor da faliment din cauza creditării statului, bani ce nu vor mai fi recuperaţi. Băncile vor fi naţionalizate pentru a nu fi lăsate să falimenteze, iar retragerea de către populaţie a banilor din depozite va fi interzisă (dacă vor mai avea ce având în vedere că populaţia panicată a retras deja 1,5 miliarde euro din bănci în doar două zile).
Moneda naţională va fi drahma, adică se va renunţa la euro, iar datoria publică va fi denominată în noua drahmă. Implicit, creditorii vor pierde cel puţin jumătate din bani după ce drahma se va devaloriza puternic faţă de euro. Haosul va fi oricum generalizat, iar statul va fi obligat să decreteze legea marţială sau starea de urgenţă pentru a evita un haos şi mai mare (dacă acest lucru este posibil).
Înainte de a vorbi şi despre efectele internaţionale trebuie să ne uităm mai atent la populaţia Greciei. De regulă, un sistem imperfect este preferat absenţei oricărui sistem. Grecia va trebui să se reaşeze pe alte coodonate odată cu falimentul, iar aceasta înseamnă scăderea drastică a nivelului de trai. Grecia va fi o paria pe care exportatorii o vor evita de teamă că nu îşi primesc banii, iar aici vorbim inclusiv de alimente. Turismul va fi pe ducă, nimeni nu va dori să îşi petreacă vacanţa într-o ţară cu asemenea probleme.
Falimentul statului nu înseamnă schimbarea unui guvern cu altul. O companie privată care dă faliment încetează să mai existe până când nu găseşte un cumpărător. Ori o ţară nu poate fi cumpărată la fel ca o societate. Falimentul îi va lovi greu pe greci, iar aici nu vorbesc despre stat, ministere sau guvern. Vorbesc despre populaţie.
Să revenim cu efectele internaţionale. Aşa cum panica populaţiei care îşi retrage economiile poate duce foarte uşor la falimentul băncii, panica investitorilor poate duce la falimentul unor state. Irlanda şi Portugalia sunt următoarele pe listă, iar creditorii nervoşi care îşi vor cere banii chiar şi marcând o pierdere vor fi completaţi de speculatorii care vor să cumpere ceva pe cât mai puţini bani.
Băncile europene vor trebui recapitalizate după pierderi, inclusiv cele franceze şi cele germane, dar şi cele spaniole, care deţin multe bonduri elene. Vor urma alte falimente prin sectorul privat, Banca Centrală Europeană va tipări bani, euro se va devaloriza mult faţă de restul valutelor, iar ochii pesimiştilor se vor îndrepta către băncile englezeşti.
De aici încolo întregul sistem se clatină. SUA şi-a atins limita legală de datorie publică dar continuă să se îndatoreze, Japonia e în recesiune după catastrofele naturale. Lumea se satură de hârtii care îşi pierd zilnic valoarea, de cifre, indicatori şi promisiuni. Sistemul în sine va trebui reformat. Nu, nu ne vom întoarce la etalonul aur, nu mai este posibil, dar vor fi necesare noi coodonate ale „monetarismului” şi fiscalităţii. Atunci când statul nu îşi mai poate face rolul de garant al vieţii societăţii, oamenii se întreabă de ce muncesc atât de mult pentru stat (prin taxe şi impozite) şi nu muncesc pentru ei.
Indiferent dacă Grecia va falimenta acum sau nu va falimenta niciodată (probabil că Angela Merkel va găsi resursele financiare pentru a-i salva, iar grecii vor prefera dezonoarea unui control străin falimentului), asistăm la începutul sfârşitului actualului sistem. Sau poate că începutul a fost mai demult (prin 2007 sau chiar 2000) dar nu l-am văzut noi.
Nu mai vorbim de inflaţia din Zimbabwe, vorbim de inflaţia care macină valoarea euro, a dolarului şi a yenului. Şi nu este o inflaţie provocată de recolte slabe şi speculaţii financiare, este o inflaţie provocată strict de tiparniţele de bani ale statelor puternice. Şi situaţia se va înrăutăţi dacă pieţele nu sunt lăsate să se regleze singure.
Nici Roubini şi nici alt mare economist/analist nu poate spune ce se va întâmpla când sistemul se va prăbuşi. O soluţie inspirată din ecosistemul în care trăim ar fi chiar aceasta: pieţele să se regleze singure. Unii pierd, unii câştigă, dar echilibrul se reface şi putem merge înainte. Intervenţia statelor nu face decât să amâne restabilirea echilibrului. Pe principiul „too big to fail” distorsionează valorile aruncând hârtii cu acoperire îndoielnică sau inexistentă.
Incendiile forestiere, cum sunt cele din SUA sau Australia, sunt imposibil de oprit, deşi se mobilizează forţe impresionante de pompieri. S-a observat însă că lucrul cel mai bun este să te fereşti din calea focului, să laşi natura să îşi urmeze cursul. Viaţa revine în zonele trasnformate în scrum cu o forţă incredibilă şi într-un timp foarte scurt.
Avem focare de incendiu în Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia, Italia, Japonia, Orientul Mijlociu, SUA. Şi avem câţiva pompieri (BCE, FED, ONU, UN etc.) care nu vor să lase natura să îşi urmeze cursul. Din păcate, incendiile nu pot fi stinse. Doar încetinite.
