De ce NU ar trebui să ne mutăm ”la țară”, de unde atîta negativism social privind locuirea la oraș și cum se mișcă treburile în București – sunt cîteva dintre dilemele discutate la întîlnirea revistei Dilema Veche din 11 mai, la Godot. Mircea Vasilescu, redactorul-șef al revistei, i-a invitat pe arhitecții Șerban Țigănaș (președintele Ordinului Arhitecților din România) și Augustin Ioan și pe Bogdan Iancu, antropolog cultural, pentru a ne da mai mult de gîndit asupra locuirii spațiului public bucureștean.
Viața la țară. Sau să fie la oraș ?
Ne întrebăm din ce în ce mai mult: ce-ar fi să ne mutăm la țară? Aer curat, pace, ordinea firească a lucrurilor, spațiu verde, bucurie sufletească, loc retras. Ce n-ar putea convinge să NU facem pasul de a ne retrage la sate, pas care, de la distanță, ar putea fi interpretat drept involuție a spațiului public? Un argument boem care merită a fi invocat este că la București, densitatea orașului implică de la sine și densitatea ideilor, a culorilor contrastante și a unei savori de a conviețui demnă de a fi simțită. Oarecum, dacă ne-am muta, am pierde esențialul vieții, am rata marea petrecere… Arhitectul Augustin Ioan a recunoscut că pînă la urmă, ”nici țară nu mai avem”, poate o cultură rurală, dar și ea s-a transformat vizibil, strident, prin arhitectura țigănească care dorește urbanizarea satelor, a vieții rurale. Problema nu e doar că nu mai întîlnim satul tradițional, de altădată, scăldat în armonia naturală, ci că extinderea s-a produs kitschios. În mare parte, fenomenul arhitecturii țăgănești nu a constat în dezvoltarea formei în funcție de fond, ci în ”îmbrăcarea” exagerată, colorată aiurea, a spațiului public. Satele românești devin orașe –românești – mai mici. Zic românești pentru că originalitate avem, dar cu mai puține bune și mai mult cu rele. Dar trecînd peste acest aspect, putem vorbi de argumentele invocate de străinii care ne vizitează, pe care antropologul cultural Bogdan Iancu le-a amintit: Bucureștiul este caracterizat de agitație, de haos, nu e un oraș așezat și ordonat, precum Amsterdam sau Berlin. Străinii caută poveștile – amărîte cum sunt sau emoționante, pozitive – aici, LA NOI. Și mai caută, ca și generațiile noastre tinere și creative, o viață socială activă, de care Bucureștiul beneficiază din plin.
A cui e responsabilitatea?
Problema apare cînd ne gîndim la lipsa spațiilor verzi, la claxoane, înjurături și lipsa de bun-simț care aduc în prag de disperare orice bucureștean și-l convertește ușor-ușor, în același animal social. Minimele speranțe pentru momentele de respiro sunt aceleași parcuri mari – Herăstrău, Cișmigiu, un Moghioroș, un Tineretului și altele mai mici, de cartier – dacă or mai fi existînd și nu s-au prăpădit de tot în folosul posesorilor de automobile. Și aici putem vorbi de negativitatea care ne adulmecă sensibilitatea și ne acaparează insidios. Odată cu negativismul civic, apare și blamarea, după principiul noi cu cine votăm? Noi pe cine dăm vina, dom’le? Principalii suspecți sunt arhitecții, sunt primarii, uneori vecinul, alteori cei care lucrează pe șantier. Dăm vina pe celălalt pentru felul în care TOȚI ne locuim orașul. Arhitectul Augustin Ioan admite că arhitecții nu sunt mai buni în a locui orașul, lumea per ansamblu ar trebui să-și ia spațiul în custodie. Ar trebui, dar realitatea se reduce la delăsare, la faptul că există informație, știință, dar nu există acțiune. Rămîn în stare latentă. De responsabilitatea în diferite forme a vorbit Șerban Țigănaș: responsabilitatea intenției (cu ce poți schimba locul?), responsabilitatea gîndirii (care aparține arhitectului, el supraveghează, desenează pe hîrtie) și responsabilitatea construirii – care aparține, conform mecanismelor societății, primarului. Adeseori însă, responsabilitățile se amestecă sau se omit, se acuză. O altă fațadă a negativității sociale este iluzia schimbării. Bogdan Iancu a dat cîteva exemple, destul de expresive și relevante: bucureșteanul la o țigară, pe balcon, aruncă o privire spre trotuare, observă că se vopsesc gărdulețe, gîndește imediat ”ce bine că se mai mișcă ceva și aici” și refuză să observe că e prost făcut; iar copiii care ar trebui să bată mingea pe maidan se joacă printre gărdulețe, se rănesc și părinții îi ceartă că ”s-au jucat unde nu trebuia”, doar gărdulețele sunt ridicate de primar, trebuie să fie în regulă! Lipsește motivația de a găsi răspunsurile.
Păi, și tinerii?
Oarecum, speranța se întrezărește în entuziasmul și intențiile lor de a schimba ceva. Au apărut organizații, proteste, manifestări, dezbateri pe tema arzătoare a patrimoniului românesc caracterizat acum de demolare, furt, dărîmături, ruine, batjocura față de clădiri-monument. Da, în multe cazuri, casele cu istorie, moștenirea culturală, arhitectura secolelor trecute fie sunt lăsate de izbeliște, fie sunt vîndute de stat. Dar cazul Halei Matache, de exemplu, are două tăișuri – da, a fost o zonă bogată în istorii, dar oamenii care locuiesc în apropiere sunt mulțumiți de demolarea ei. Nu mai putea fi restaurată, pare-se. Atunci, de ce mai ales tinerii se avîntă în a protesta vehement? Nu toți cunosc problemele, nu toți cunosc riscurile sau avantajele schimbării unei zone din spațiul public, însă dorința de a se face auziți, de a fi împotriva puterii, de a apăra orice cărămidă posibil pătată de istorie și mîndrie, este foarte puternică. Adeseori, dorința de a protesta se naște din frustrări, orice piatră devine cărămidă de patrimoniu. Nu întotdeauna lucrurile stau așa. E și mai rău cînd, în loc să se dărîme și să se construiască spații pentru pietoni, se construiesc străzi – bucureșteanul se simte, astfel, din ce în ce mai înghesuit și mai lipsit de importanță pentru locul în care trăiește, cînd de fapt, omul trebuie să fie cel care exploatează spațiul spre binele propriului confort. ”Mesajul? Omul lipsește total”, conchide Șerban Țigănaș, pentru că orașul nu este înțeles. Orașul este mereu neterminat, mereu în transformare, ”în evoluție pulsatilă”, nu în auto-sufocare…
Bogdan Iancu duce mai departe ideea: ”oamenii nu interacționează cu locul”, ci au traseul lor bine determinat – acasă, școală, serviciu, magazin, acasă. În București nici nu există, de fapt, cartiere. Unde poți bea o bere cu vecinii, unde poți ieși cu cei din cartier? Toată lumea se îndreaptă spre centru – care ar trebui cu mult mai bine exploatat și armonizat cu istoria lui. Spațiul public se rezumă la casino-uri, exchange-uri, farmacii și evident, mall-uri. Strada nu mai este loc de joacă, de promenadă. Iar mallul, mall-ul este o altă problemă demnă de a fi cercetată în toată splendoarea ei. Mulți preferă să meargă să se dea cu trenulețul deasupra unui lac superficial sau să inspire un aer răcoros lîngă false iceberguri, crezînd că sunt outdoor, nu indoor. Adevărul este că nu trebuie să locuim acolo. Tot antropologul Bogdan Iancu amintea că la Cluj sau Timișoara, în mall-uri există chiar străzi (denumite după Avram Iancu și alții) sau capele!
Încotro…?
Din păcate, speranțele sunt doar șoptite, nu asumate cu voce tare – da, există o speranță, chiar dacă suntem comozi și suficienți, chiar dacă ne scapă pierderile iremediabile în arhitectură, chiar dacă nu putem înțelege fenomenul. Nu știm însă cum să o numim. Or fi manifestările, or fi asociațiile de salvare a Bucureștiului, or fi investigațiile jurnalistice și demersurile pe jumătate…? Pînă aflăm, rămînem pe gînduri.
Autor-Andreea Enea
