Totdeauna mi-a plăcut să fiu atent cu semenii mei, dar mai ales cu semenele mele…
Eram undeva pe litoralul mării Negre într-o stațiune care se construia chiar atunci. Era o vreme splendidă chiar dacă era luna mai. În camera de hotel de la etajul șase stăteam singur, de fapt celălalt pat era ocupat de un domn care stătea la o rudă așa că nu mă stingherea decât atunci când venea și-mi povestea una și alta, despre conducătorii vremii când aceștia erau tineri, deci povești care descriau evenimente și oameni dinainte de război.
Cu câteva zile înainte de plecare m-am dus la un spectacol de circ, iar seara m-am întors la hotel, neuitând să cumpăr o ciocolată, pentru orice eventualitate. La hotel când am luat cheia am găsit-o pe recepționară singură și i-am dat obolul dulce, apoi m-am urcat în lift și am ajuns cu bine în pat și în brațele lui Morfeu. Nici nu ațipisem bine când m-au trezit niște bătăi discrete în ușă. Era recepționera care uitase să-mi mulțumească pentru mica mea „atenție”. N-a durat mult și eram amândoi în culcușul moale povestindu-ne crâmpeie de viață. Atmosfera era mai diferită, începuse să tune și să fulgere afară iar ploaua potopise stațiunea. Atunci n-a putut să stea mult dar mi-a promis o a doua noapte, când se va pregăti mai bine… și într-adevăr a fost mult mai bine dar din păcate se încheiase sejurul așa că era ultima noapte petrecută atunci pe litoral.
Eram tânăr și aproape uitasem totul, ea nu uitase însă și când a sosit odată în orașul unde-mi făceam veacul m-a căutat, m-a găsit și am mai petrecut de două sau trei ori, chiar și în cabina unui fost ștrand. De ale tinereții valuri… nu-mi pare rău decât de un singur lucru, că ultima întâlnire am ratat-o, luîndu-mă cu alte lucruri mărunte. N-am mai văzut-o niciodată dar vraja celor două nopți de pe litoral s-au încrustat în suflet și-mi mângîie nopțile de nesomn. De, au trecut patruzeci de ani de atunci…
(horia petru vertan)
