Mai demult, acum ceva ani, mi-a căzut în mână volumul de referinţă «Alienatul în fața societății și a științei» redactat de Alexandru Sutzu în anul de graţie 1877, dar cartea pe care o am în față este cel puțin o curiozitate. Ea a apărut în anul 2009 (la editura Academiei Române) și se pretinde ostentativ a fi ediția a II-a a volumului din 1877, după cum apare pe copertă, și mi-am pus atunci întrebarea retorică: oare când a publicat Alexandru Sutzu (1837-1919), din proprie inţiativă (!), o a doua ediție a operei sale? Ei bine, evident… niciodată! Așadar, informația de pe copertă poate lesne păcăli pe aproape oricine și reprezintă un truc ieftin, de natură a crea o gravă confuzie editorială, cu consecinţe intelectuale dintre cele mai penibile.
Şi asta pentru că, în mod normal, NUMAI autorul cărții este cel care are dreptul deplin să-și reconsidere opera într-o nouă ediție, și nu un simplu îngrijitor cu ambiţii editoriale derizorii, iată la peste o sută treizeci de ani de la apariţia lucrării respective!
Spre exemplu, marele Charles Darwin a publicat între anii 1859 și 1876 nu mai puţin de șase ediții ale volumului său fundamental, «Originea speciilor». Aceste ediții au fost permanent corectate, readnotate și îmbunătățite de către Darwin personal iar în clipa în care, în anul 1876, Darwin redactează varianta finală a «Originii speciilor», această ultimă ediție (a şasea) va rămâne în posteritate sub această formă și nimeni nu și-ar atribui vreo nouă ediție în locul autorului!
Ei bine, însă, în România se poate așa ceva! Dar să trecem peste asta și să mergem mai departe cu analiza, deoarece volumul respectiv se dorește a fi o „ediție îngrijită”, deci are un „îngrijitor”, ale cărui inițiale sunt «V.V.T».
Trebuie spus că o persoană care își propune să reediteze opera cuiva are obligația de a schimba ceva conceptual sau a analiza structura textului original, în primul rând, aducând la zi, valoarea științifică a operei analizate – din perspectivă contemporană. Însă opera științifică a dr. Alexandru Sutzu, enunțată mai sus, nu este prezentată din perspectiva psihiatriei actuale pe care să o consacre comparativ cu valorile clinice ale secolului al XIX-lea, în cadrul unei istorii a mentalităţilor ştiinţifice. Mai mult, două treimi din lungul capitol introductiv nu reprezintă o analiză conceptuală a subiectului tratat ci doar o amalgamare de texte antologate din Alexandru Șutzu, pe care „crestomantul” nostru contemporan și le însușește creînd impresia falsă a unor capitole de sine stătătoare ale domniei sale, deși respectivele texte sunt preluate direct şi nemijlocit din munca autorului, respectiv a lui Alexandru Sutzu (vezi pp.13-26; 27-30; 31-44 și exemplele pot continua).
Apoi unul alt aspect foarte supărător este că analiza preţios savantă şi greoaie referitoare la Alexandru Sutzu (adică numai la textele sale psihiatrice şi doar atât!) este lipsită de orice dimensiune biografică, nefiind practic deloc menționat cazul dramatic al lui Mihai Eminescu, unul dintre pacienții celebri ai doctorului Sutzu şi pe care eminescologii l-ar fi salutat cu mare interes.
Volumul păcătuieşte prin inconsistenţă, nu deține vreun glosar tehnic şi cultural cu privire la termenii de specialitate uzitați de Alexandru Sutzu în urmă cu 130 de ani și mai bine și nu ne oferă nici un fel de referiri biografice (esenţiale) în legătură cu numele persoanelor menționate de doctorul Sutzu, cunoscute lui și contemporanilor săi… iar pentru noi, cei de azi, evident că este nevoie de o informație suplimentară. Dar pentru asta mai trebuie să şi muncești!
Volumul este din păcate o facilă re-publicare însoțită de un prolog confuz, încîlcit şi autoapreciativ (sic!) dar care ajunge să susțină un fals efort de documentare și o analiză pretins de specialitate a unuia care se crede altceva şi altcineva decît poate fi vreodată. Lipsa unei analize istoric conceptuale a psihiatriei secolului XIX, lipsa corespondenţei cu termenii moderni, incapacitatea de a plasa opera lui Sutzu într-un demers comparativ adecvat, ignorarea cu rea voinţă a unor studii similare antedatate de la noi (!), iată numai câteva din obstacolele aiurătoare pe care ni le oferă din plin efortul autolaudativ de „re-editare”.
Şi un record demn de remarcat, poate cel mai important cuvînt-concept din psihiatrie – acela de „schizofrenie”, care se suprapune pe cel istoric cultural de „nebunie” este cu desăvârşire absent în cartea mai sus menţionată! O mare nebunie, nu-i aşa? Dar desigur, libertatea de exprimare culturală este neîngrădită… Oricine poate scrie orice şi oricum despre oricare… Oare aşa să fie?
Dar cine este acesta, poate vă întrebați… Nu este vorba aici de vreo polemică personală. Chiar nu merită amintirea lui, cât mai degrabă fapta sa, care numai nu face bine nici publicului specializat, care vrea, poate, să descopere lucruri noi despre întâmplări vechi și nici bietului Sutzu căruia, vai (!), în posteritate, nu-i folosește o astfel de re-punere în temă, superficială, incompletă şi… incompetentă!
Editorul nostru vanitos devine aşadar un „nec plus ultra” al lucrărilor (care din ele?) a lui Sutzu, dincolo de care nu se mai poate! A scris editorul… s-a terminat cu autorul! Dixit!
Parcă povestea e predestinată tuturor superficialilor vanitoşi peste măsură care-și arogă munca altora, oameni onorabili, care chiar au clădit ceva în viața lor. Despre cum sunt posibile astfel de întâmplări, a povestit la vremea lui, unul dintre marii noștrii profesori interbelici de anatomie descriptivă și topografică, Victor Papilian (1888-1956). Iată mărturisirea lui dureroasă, după un eveniment similar din anii 1923-1924:
”Era un tânăr savant, care știa și lucra foarte mult; pentru că studia plantele și animalele din diferite localități, avea un măgar care-i ducea sacii cu cărți și cu lucrări. Și a stat multă vreme măgarul lângă călugăr, fiind bine îngrijit și bine tratat. Dar într-o zi călugărul a murit! În fața acestui eveniment, măgarul s-a gândit că ce bine i-ar sta lui în postura de călugăr savant; pentru aceasta a luat cărțile, ochelarii și scufia călugărului și după ce a tras în cadavru tradiționala copită, a plecat în lume și a ajuns în țara Pinguinilor. Pe drum și-a făcut următoarea socoteală, căci măgarii nu sunt proști, după cum se crede, ci numai șireți la cap și meschini la suflet: «aici sunt un necunoscut; Pinguinii sunt de bună credință și pentru ca să-mi păstrez prestigiul, nimeni nu trebuie să-mi vadă urechile și să-mi audă glasul, care eventual ar putea să mă trădeze»! De aceea el mergea încet și grav, cu scufia pe cap și cu ochelarii pe nas, propovăduind pe șoptite. Pinguinii la început s-au speriat crezând că este un zmeu și au vrut să-l gonească; dar măgarul, pe unul l-a lovit cu copita, pe altul l-a mușcat și l-a infectat cu balele lui veninoase. Și atunci în fața Pinguinilor înmărmuriți, s-a decretat profet și a promis că va reforma tot ce este rău în Pinguinia. Și era în acea țară un turn, care făcea fală tuturor Pinguinilor, dar era încă neterminat. Pinguinii l-au condus pe măgar cu multe onoruri și l-au rugat să termine clădirea. Măgarul s-a îngâmfat, s-a instalat comod în el și apoi a ținut următorul discurs – tot pe șoptite: «Pinguini, turnul vostru e urât, rău și șubred; eu prin puterile mele, nu numai că-l voi desăvârși, dar îl voi reforma, adică îl voi face frumos, bun și puternic».
Cu timpul, lumea începuse a-l uita, căci alte împrejurări grave, se iveau la orizont – Pinguinii se pregăteau de război contra Marsuinilor. Războiul nu a întârziat de a începe și Marsuinii au intrat în Pinguinia iar măgarul a fugit din turn, ascunzându-se. După ce Marsuinii au ocupat turnul cu o parte din Pinguinia, măgarul a ascuns ochelarii, cărțile și scufia și în toată goliciunea lui sufletească și corporală, s-a prezentat generalului Marsuin învingător, căruia i-a ținut următorul discurs: «Excelență eu sunt un măgar original din Marsuinia, înainte de a veni în această țară rea, urâtă și mizerabilă, unde locuitorii sunt lași și hoți, am trăit fericit în dulcea mea țară a Marsuinilor, acolo tot e frumos, bun și înălțător; mi-aduc aminte cu deliciu de lăturile pe care zilnic le duceam în spatele meu, îmi face plăcere amintirea biciului cu care Marsuinii mă împingeau la lucru și neuitate îmi sunt epitetele și invectivele, cu care mă gratificau toți Marsuinii, de la copil până la bătrân. Azi, cu același devotament, depun la picioarele Excelenței voastre, serviciile mele; puteți să mă bateți, puteți să mă înjurați, eu rămân al D-voastră prea supus și umil servitor».
Dar soarta războiului s-a schimbat! Într-o zi măgarul a observat cu durere, cum Marsuinii se pregătesc de plecare și din toate părțile se auzeau marșurile triumfale ale pinguinilor învingători. Când turnul a trecut iar în stăpânirea Pinguinilor, măgarul și a scos scufia, ochelarii și cărțile, din ascunzătoarea lor, s-a urcat în turn și a aprins lampa.
După ce lucrurile se mai potoliseră, într-o seară se așeză pe turn o cioară moartă de foame. Din câteva vorbe tovărășia a fost făcută. Măgarul, de când cu afacerea războiului, devenise mai retras, el avea nevoie de un exponent, dar un exponent activ, care să-i restabilească autoritatea lui, prin orice mijloc și o să-l prezerve de orice neplăceri.
Era o societate admirabilă, în care cele două personaje se completau perfect; cioara punea la dispoziția maestrului, ghiarele, ciocul și toată invidia de care era capabilă, iar măgarul îi da în schimb să mănânce, o mâncare ce i se dădea și lui gratuit din munca și sudoarea altora. «Tu ești cel mai mare maestru al gândirii și nimeni nu trebuie să stea alături de tine» – îl lingușea cioara – «Tu, dacă vei linge copitele mele și vei scoate ochii celor pe care-i dușmănesc, vei devenii stăpânul acestui turn» – răspundea măgarul.
În fiecare zi, cioara zbura în toată Pinguinia și croncănea pretutindeni genialitatea profetului, și istoria se repeta în fiecare zi. Dar, într-o dimineață, cioara a venit la turn, palidă ca moartă, văzuse un semn care prevestea o mare nenorocire. Văzuse un mic Pinguin, înconjurat de alți Pinguini, care săpau fundația unui nou turn.
Cioara a făcut cum o învățase măgarul și a început a țipa îngrozitor la toate răspântiile: «Popor un mare sacrilegiu s-a înfăptuit; un mic Pinguin construiește un turn, cu material pe care nu l-a făcut el, pe care l-a luat de-a gata! Veniți cu toții, linșați-l și dărâma-ți încercarea lui îndrăzneață! În turnul pe care vrea să-l facă, nimic nu este original, nici pietrele, nici cimentul, nici fierul»!Când a auzit intriga cioarei, micul Pinguin a înțeles care-i izvorul; s-a urcat pe stânca pe care o cioplea și adresându-se Pinguinilor le-a vorbit astfel: «Pinguini, este adevărat ce v-a spus cioara, nici piatra, nici cărămizile, nici cimentul, nici fierul nu-s de aici, dar ele au fost aduse prin străduințele mele și este ceva care e al meu: este munca. Acest turn îl construiesc, nu ca să mă urc în el, dar ca să învăț pe copiii voștri, cum se construiește un turn»!!! Atunci, un bătrân a luat cuvântul spunând mulțimii furioase pe măgar și cioară: «Lăsați-l în pace, făcând scandalul public compromitem nu pe măgar, ci turnul și ne compromitem și noi, care am putut fi înșelați atâta vreme de un măgar farsor și o cioară invidioasă»!!!
Această istorioară era povestită în vechime copiilor ca pildă pentru mai târziu, pentru a arăta care este izvorul tuturor campaniilor bazate pe invidie, neputința și teama distrugerii falsei glorii, construite pe vorbărie goală și pe efectele plăsmuite acasă cu o seară înainte. Cât despre farsorii demascați, ei urlă lugubru; iar urletului lor se asociază și croncănitul invidios al cioarei neputincioase. Dar soarele primăverii a apărut la orizont și sub razele lui dătăoare de viață, micul Pinguin cu dalta și ciocanul în mână, cioplește piatra, cu care își va ridica turnul lui. Însă pentru alții și nu doar pentru el.
Alexandru Sutzu, Alienatul în fața societății și a științei, ediția a II-a, editura Academiei Române, București, 2009
