După 20 de ani
îmi întîrzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am venit, nici pentru
ce: probabil, sunt numai un martor al
acestor vremuri. Sunt atent la ce mi se întîmplă, pot să mă
mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că merită risipa făcută
cu mine, fiindcă nu reţin nimic deosebit, am o memorie pe
care nu poţi să pui bază. Experimentul cu prezenţa mea, din anul 1950
pînă azi, pe pămîntul României, a eşuat, nu înţeleg rostul
continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort, în care nu mai
găsesc
răspuns nici la întrebări simple. Degeaba încerc să-mi
distrag atenţia din decembrie 1989, să plec de acasă sau să mă ascund
în mine însumi: peste
tot, secundă de secundă, mă urmăreşte subconştientul, el
are legătură directă cu sursa de energie universală. Mi-am pierdut
singur urma… Am
lăsat uşile să se trîntească în spatele meu, intrat în cine mai ştie ce
fierbinţeală şi euforie. Am lăsat scris că trebuie
să fiu căutat în
altă parte, în caz că uit de mine – şi?
Nimănui nu-i pasă.
La o nouă despărţire
apăsătoare singurătate. Uitătură cînd şi
cînd, înăuntru şi înafară, nimic din ce ar putea să-mi
ţină de urît. Poate că lumina dinafară nu
ajunge să-mi arate adevărul. Dar lumina dinăuntru? Peste
tot – numai eu. Sau eu nu sunt
nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez. Rămîn ascuns.
Tînjesc după ce nu am acumulat în suflet
şi ce ar putea să-mi consume altfel
timpul. Că mă pierd în nimicuri. Mi-ar plăcea să mut
lumea din loc, sau măcar să-mi fiu
mie însumi sprijin. Nu reuşesc decît să mă subminez
singur, să mă duc la fund, nu să mă
înalţ: încetul cu încetul, sunt convins, îmi voi pierde
urma. Pe zi ce trece nu mă mai ţin minte,
prefer întunericul, dedesubturile lui. Pun pariu că
şi amestecul chimic din mine e de vină, el
mă duce în ispită, aş putea
să nu mă mai alimentez, să intru în greva foamei şi a
setei – bun, să intru, şi ce rezolv? Ce
aş redescoperi? Aş ajunge astfel mai aproape de mine
însumi sau m-aş îndepărta? Sau ar
ieşi la iveală izvorul bolborositor din pămînt
după ce voi da colţul? Mă
văd trecînd iar cu o bicicletă prin faţa mea, în prima
tinereţe, tulburat, îmi fac semn şi
mă opresc: salut! Ce
mai e şi asta? O nouă despărţire? Linişteşte-te, nu e
decît o reacţie
a unor traiectorii nervoase, cosmice.
E un chin
cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi
tata au murit, alţii nu ştiu, dacă-i întreb,
chiar dacă-mi sunt rude, n-au auzit să se vorbească despre
asta. Ar trebui să-mi cer în fiecare zi
iertare fiindcă încurc
lumea? Să cer iertare fiindcă deranjez cu prezenţa mea
şi atrag antipatii, enervez. Am un ritm al
vibraţiilor greşit? Izolarea
mea ba a crescut pînă pe Dealul Mitropoliei, ba s-a
contractat. S-a lăbărţat urît,
mîine-poimîine va cuprinde întregul
Bucureşti, apoi întreaga ţară – pînă i se va micşora
iar dimensiunea şi va putea să încapă într-o
groapă, într-un cimitir,
într-o margine. Nu mă mai deranjează decît reaua
credinţă, în general şi faptul că eu
nu-i mai pot mîngîia pe cei întristaţi. Odată ce nu mă
pot mîngîia nici pe mine… Îmi
e greu să continui aşa, ce rost are? E un chin inutil.
Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la
nimic. Şi cu toate astea, mă zbat să rămîn la suprafaţă –
depus cum sunt, în mine însumi, în
mai multe straturi succesive, sedimentat. Ba chiar, de la
o vreme trăiesc, naiv, cu
impresia că fac parte dintr-un imens, neîntrerupt circuit
electromagnetic…
Mesaje subtile
îmi taie calea două veveriţe, pe rînd, se opresc, mă
privesc lung, nu am nimic la mine
să le dau de mîncare, trec atît de rar prin parcul
Herăstrău, n-am cum să-mi
amintesc de ele, să iau la mine nuci, mă simt un
privilegiat că m-au băgat în
seamă acum, îmi redau buna dispoziţie pentru o clipă,
mă eliberează, eu sunt mereu
înnegurat, ghemuit-strîns pe dinăuntru, nu ştiu de ce,
aşa am fost lăsat… Sunt în 4
februarie 2009 şi e o vreme primăvăratică, o
neobişnuită zi de iarnă pentru autoanaliză – nu ajung
la nici o concluzie, oricum,
degeaba îmi propun, în special, să mă schimb radical:
la ce mi-ar mai folosi? Cît mai
am eu de trăit? Nu cred că am să duc dorul acestei
lumi, în orice caz. Singurătatea
dură m-a pus continuu la pămînt, dîndu-mi de gol
nuanţele, n-am învăţat din nici o lecţie… Nu
mai am nici un interes
faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mă mai pot
surprinde prin nimic, e la mijloc şi o uzură
naturală, căreia ar trebui să i se pună capăt. Mă uit
deja la mine ca la un altul: ce mai vreau,
totuşi? Sunt zile întregi cînd îmi caut, nemulţumit
şi neîmpăcat, ba capul, ba plămînul
drept, cu probleme, sau genunchiul operat acum doi
ani, şi numai după ce-mi provoc singur
dureri, le regăsesc…
Constatat în fiecare zi că rămîn cu mult în
urma mea, mai exact în urma
a ceea ce e nedefinit în mine, un suflet străin,
feminin, probabil, care
e plin de iubire – deprins cum o fi,
în timp, cu duioase
rînduieli primordiale, inexplicabile mie. Mai nou,
aud un mîrîit de tigru în urechea
stîngă, mă paralizează, oare unde am ajuns pînă
azi, de fapt? În ce junglă a inimii? Şi
n-ar trebui să fug, să mă ajung din urmă? Primesc
tot felul de mesaje subtile,
rar le pot deosebi pe cele venite din viitor de cele
venite din trecut – şi mai rar le pot
desluşi înţelesul… Şi se reia totul în minte, pe
bandă rulantă, ameţitor: îmi
taie calea două veveriţe, pe rînd, se opresc,
mă privesc lung…
În lanul de rapiţă
osîndit în lanul de rapiţă,
amirosind
la o margine a lumii, lăsat să circule pe cărarea
care duce la beţie, la
secţia de sicrie, în adîncul minţii – nu glumesc: am
spus parola şi
unul dintre soldaţi a bătut de trei ori
cu patul puştii în uşă.
Deschideţi! Deschideţi, circarilor, tu-vă
mama voastră de bandiţi
împuţiţi – dacă nu, tragem! „Nu aveţi decît”. Nu
auzeau bine? Era un ecou.
Aici se va înălţa un monument al soldatului
necunoscut, oricum… Ce
căutau?
Căutau poarta spre o altă dimensiune: vezi, sunt
firişoare de energie…
Habar nu aveau pe ce lume sunt, de fapt: nu suntem
în Moldova? „Unde ăia, deportaţii…”
Ăia erau morţi
demult, culoarea lor gălbuie, de rapiţă, descompusă,
osîndise lanuri întregi. Nu mai
rămăsese viu, după gratii, decît un urs legat cu
un laţ de laba stîngă,
care dansa
cazacioc – în lanul de rapiţă.
O biserică mergătoare
Miresme vătămătoare şi diferite forme de rătăciri, ba
cînta şi cucul cînd a
ajuns din urmă o biserică neterminată, pusă pe patru roţi,
plină de gutui, cu
limba scoasă. I s-a părut că
are în faţa ochilor o adevărată întărire în
necunoscut a graţiei sale, din tinereţe. Mai ales că era sub o impresie
profundă, atunci, a sfatului
unui venerabil şef de trib – să
caute o biserică neterminată, mergătoare, şi să se roage în ea: că
tăcerea,
îndelung practicată, nu-i place lui Dumnezeu,
deoarece i te ascunzi… Cînd a
ajuns-o din urmă, a constatat că, de fapt, biserica asta
neterminată era o simplă căruţă trasă de cai,
care scîrţîia îngrozitor. Şi în care nu te puteai urca, să te rogi, fiind
plină vîrf cu
tot felul de roade stricate, adunate la întîmplare, ale
acestor vremuri.
Regăsit, s-a aşezat pe coada căruţei.
A da de băut celor însetaţi
coborîte din trăsuri pline de praf, întoarse
acasă pentru
a bea o cafea turcească aşa cum numai un bărbat ştie să o facă, pe
malul
unei bălţi sărate – femei
dornice de învăţătura lucrurilor pieritoare. Însetate. Coborîte cîte
una, cîte două, cîte trei,
generaţii de femei după generaţii urmărite de viermele
singurătăţii. “Ba urmărite de iubire”, susţin
ele… Ele între ele, conversaţia
lîncezeşte: femei? O colcăială de resentimente pînă la urmă, gata să
te scoată din minţi. Împărtăşind
amărăciunea: “Spusele lor? Asemenea
cu bălegarul”… Ele, care
determină tipul de particulă elementară… Femei
uscate cu timpul, înlocuite de altele,
vaporizate,
condensate sub pămînt sub formă de sare,
întoarse vii pe această lume din cînd în cînd, rar, coborîte
din trăsuri pline de praf pentru
a bea o cafea
turcească pe malul unei bălţi…
Intriga
Din ce am gîndit, ce
am cercetat? Prea puţin: am văzut eu multe, totul a
fost dat de gata… Am recîştigat o lume.
Ridici o mînă şi drept
mulţumire: ah, scăpărătoare culoare a sărurilor
depuse pe jos… Vîntul
dezgoleşte picioarele femeii pe drum, o
privim din armurile noastre reci, croncănind: refugiaţi
la turnir. Cruciaţi.
Un ameninţător şi ăsta: o roată… Trebuie
să ascundem sfatul: sufletele, nouri, bat din poartă în
poartă. Au loc, vorba lui tatamoşul,
acţiuni pline de tîlc şi ce se obţine din
prapurul de uniune:
îţi dăm, o ţîră, vai de mine, mai
ia. La fîntîna renaşterii. Bem, cu o ulcică, pînă
la drojdie… Jocuri
labirintice cu cai. Călare
pe cîte o coadă de mătură… Cine bea, îşi pierde
memoria. Ca
altă aia, broasca din mijlocul
pietrei din
casă se ridică din păcat şi fuge să
ajute planta, care cere şi ea să bea…
Dezbăraţi de acum de patimi:
cu elementul
umed înfăţişînd o masă: pentru voi sunt puse
scaune, veniţi
şi şedeţi. În vederea eventualelor răsplăţi… Cum,
necum, atunci leul va mînca paie ca
boul ş nu vor mai fi nedreptăţi: cînd? Rîdem:
acesta e un lucru
lămurit… Şi ne arătăm mai preocupaţi de mersul
abolit al apelor
timpului care ies de aici, imposibil
să fie oprite…
Să fiţi pe aproape
ce fum înecăcios! Tuşeşte, se sufocă.
Ard paiele umede în tine, mocnit. Sunt paiele tainei
pocăinţei… Arzi în propriul tău
interior la foc
mic, în singurătate, bătrîne, lasă acum învăţăturile.
Îşi pipăie iar săculeţul cu plumbi,
pentru puşcă: în curînd,
cînd voi striga “Luaţi Duh Sfînt!”, să fiţi pe aproape…
Cu tatuaje pe mîinile groase, cu
cercei în urechi – îşi dă jos, încet-încet, masca verde,
grea, de plumb oxidat, de pe faţă şi
pocneşte dispreţuitor din degete: mă tot cheamă apa
adîncului din mine, de trei zile, să-mi
sting focul
dar eu sunt surd. “Adevărul e că trebuia s-o rupi mai
demult cu trecutul”… Noul a luat locul
vechiului?
Merge agale, cu capul
plecat, cu ochii în jos, ţinînd în mînă un
toiag şi purtînd pe spate o
puşcă de vînătoare şi o raniţă goală făcută din
piele de ţap. Poate va reuşi să
determine ca anumite evenimente să se producă mai repede.
Sau mai încet.
Punga de cireşe
punga de cireşe din odaie, de pe
masă, vărsată pe duşumea, îl chinuieşte de cînd a
fost să se pună pe picioare, trezit din
patul hotelului, după ce
a visat că trebuie să o ducă pe mama
lui la cimitir, cu sania, bate în lemn – şi în grabă, neînţelegînd
cum de a fost posibil, vărsase
punga de cireşe…
Aude iar văicărelile mamei şi sunetele răguşite scoase de caprele
care căutau de mîncare sub
fereastra
lui! Doamne, dacă
ar putea să o adune la loc, e o pungă mare: cireşe albe şi
cireşe învineţite, răsturnate,
semn rău…
Caprele, corpuri nebuloase, apărute în bolile organice
cerebrale – mîncau
gunoaiele şi ţineau aleea curată. De cînd
a fost să se pună pe picioare, trezit la realitate: îşi spintecă brusc
abdomenul. E plin de sînge. Ce-ai făcut, cretinule! Îşi
ţine maţele în braţe, le scapă. Vezi să nu calci
pe ele! E înconjurat de o
aură, în
stare de tensiune afectivă
pozitivă maximă, obsedat de cireşele răsturnate, o pungă: după ce,
cu o seară înainte, a
analizat orbitele primitive ale unor
comete.
Se lasă viitorul, ca întunericul
Bea un gît de rachiu.
Dacă va curge apă din streaşină pe 2 februarie, primăvara
va fi timpurie: mai bea
un gît de rachiu. Are un gust aparte, care nu
înşeală. Na. Celălalt lasă furca, ia
sticla, hai noroc! E ca vraja glasului unei femei frumoase…
Se lasă întunericul, ca şi viitorul, abia
dacă şi-l pot închipui. Încarcă amîndoi căruţa cu bălegar. E
ca vraja
acelei femei care observase: „Crai Nou în
ţară!” şi
care sparge acum o oală în ogradă şi e gata să spargă toate
oalele în casă,
nervoasă, că voi nu plecaţi o dată cu împuţitura
aia? La ora asta? Unde
să plecăm… Unde se lasă călcată pe rochie Maica
Domnului, treaba voastră! Tot
nebună a rămas, bă, nevastă-ta. Păi
dacă a privit în ochii
bufniţei… Se aude hîrşîitul unui pai de chibrit pe
cutie: căruţa cu bălegar e aproape
plină. Cîteva fumuri de ţigară ieftină. Calm şi
strălucire.
O legătură de amor îngălbenită, boţită
O legătură de amor, vie, înfocată, scrisă mărunt,
plină de picături întinse de cerneală
albastră, pe
margini, cu tăieturi şi corecturi.
O legătură de amor – vine, din cînd în cînd, zgîriind cu
ghearele
tencuiala apartamentului, la etajul
doi, se aşază pe pervaz la fereastra închisă a sufrageriei şi
mă priveşte, parşivă, tăcută, de afară. Eu…
Mă aşez de partea cealaltă a geamului şi-i strig:
te sărut, legătură de amor, eşti
moştenită de la bunicul meu dinspre mama, prin intensitate,
nu vrei să-ţi dai jos, de data asta, masca
veche de liliac?
O legătură de amor îngălbenită, boţită, cu un scris pe ea
greu de descifrat,
dulce
şi amar la recitit: „că este
o altă ţară a noastră pe lumea cealaltă, care cere de pomană”.
O legătură de amor vie, speriată de mine de cîte ori mă
arăt la gura
Muzeului Literaturii Române – în mîini cu anafură
şi vin sfinţit.
