La sfarsitul secolului al XVI-lea au inceput sa apara, mai intai la curtile regale si in cadrul universitatilor si apoi pe scenele populare, niste piese care, impreuna cu tragediile si comediile, aveau sa consituie baza dramaturgiei exceptionale de mai tarziu, numite piese istorice (isi au radacinile in cronicile vremii). Aceste piese prezentau evenimente importante din conducerea regilor de pana atunci. Erau, in general, o consecinta a mandriei si patriotismului, sentimente care erau trezite in sufletele oamenilor de dorinta continua de a afla lucruri din istoria tarii in care traiau.
Totusi, aceste piese nu erau ceva cu totul nou, deoarece se trageau din piesele universitare care aveau ca tema principala viata monarhilor istoriei clasice. Preluau de la acestea amestecul caraghios dintre umor si fapte istorice, iar cateodata chiar si o indiferenta deranjanta fata de unitatea actiunii, a timpului si cea a locului. De cele mai multe ori, evenimentele pline de umor prezentate in piese aveau foarte putin de-a face cu actiunea principala. Acestea au ajuns sa fie numite mai tarziu “tragedii comice” sau “tragicomedii”. De vreme ce scopul lor era sa transmita informatii, celelalte principii dramatice, cum ar fi prezentarea atenta a trasaturilor catorva personaje principale sau a luptei oamenilor in societatea de atunci, erau neglijate.
Subiectele cele mai intalnite erau luate din mitologia clasica sau istorie, carora autorii le atribuiau o prezentare alegorica a intrigilor de la curte. Caracterizarea personajelor era inca rudimentara, insa costumele si scenografia foarte elaborata furnizau, pe langa un fundal armonios, o metoda foarte practica de interpretare.
Rolurile personajelor erau interpretate, in continuare, tot de baieti si barbati. Unele piese, care erau jucate doar de baietii din corurile curtii regale, se desfasurau in interiorul diverselor cladiri, niciodata afara, avand ca fundal o imagine reprezentand o strada din antichitate.
Actorii erau baietii frumosi si increzatori, ale caror voci nu se schimbasera inca. Faptul ca acestia jucau si roluri de femei si batrani constituia o incantare pentru spectatori, iar aptitudinile si talentul lor faceau ca multi dintre dramaturgii vremii sa fie interesati de ei. Totusi, evidenta lor imaturitate necesita o accentuare a actului dramaturgic prin gratie, romantism si muzicalitate.
In concluzie, dramaturgia istorica se caracterizeaza prin:
- Reprezentarea romantica si idilica a istoriei;
- Amestecul dintre comedie, tragedie si elemente didactice;
- Discursul si comportamentele artificiale;
- Elementele somptuoase ale ceremoniilor formale (vesminte elaborate, muzica si decoratii);
- Pastrarea locatiilor simultane pe scena, element preluat din epoca medievala (locatiile simultane insemnau mai multe elemente din medii complet diferite – curtea unei case, interiorul unui magazin, varful unui munte, etc. – puse laolalta pe acceasi scena, in acelasi timp).
