“Simplul mod nemijlocit este el însuşi o expresie a reflexiei şi se referă la deosebirea lui de ceea ce e mijlocit” (p. 51).
(Comentariu: Începuse ploaia. O auzeam bătând în capac, sus).
“În cazul acesta, nu e dată decât hotărârea – care ar putea fi considerată şi ea arbitrară – de a voi să supunem cercetării gândirea ca atare” (p. 52).
(Comentariu: Probabil că, împingându-l atunci, m-aş fi trezit undeva pe Domniţa Anastasia. Dar mi-a fost puţin teamă).
“Trebuie să recunoaştem că e un fel de a considera lucrurile în esenţa lor acela (…) care susţine că înaintarea e o întoarcere înapoi la temei, la originar şi la veritabil…” (p. 53).
(Comentariu: Culmea este că preferam, cumva, discreta complicitate a şobolanilor pe care îi auzeam dedesubt, mişunând în beznă. Am coborât iar şi am mers mai departe. N-aveam cum să apreciez distanţele. La un moment dat, coridorul se termina, devenea foarte îngust: impracticabil. Urcând pe ultima scară, mi-am dat seama că aversa încetase. Dar liniştea – firească la o asemenea oră din mijlocul nopţii – nu mi-a dat mare siguranţă, fiindcă, de sus, dinspre caldarâm, se vedea o lumină împărţită la 4 – capacele având 4 fante. Mi-am zis că trebuia să fi nimerit sub vreun bec, însă razele erau excesiv de puternice pentru a se datora unui bec din vârful unui stâlp. Atunci – poate farurile unei maşini. Era din nou cam ciudat, fiindcă farurile maşinilor nu bat în jos, către capacele de canal. Evident, îmi rămânea ipoteza de a fi nimerit pe o stradă în pantă. Am eliminat-o rapid, fiindcă panta care ducea către Calea Victoriei se găsea, cu certitudine, în spatele meu. Între spaimă şi curiozitate, am forţat placa de fontă. Ceasul arăta 1,16 (A.M.), dar afară m-a întâmpinat o minunată zi cu totul senină. Şi era cald. Nu excesiv, nu era caniculă: era cald. În faţă era un mic parc. În parc era cineva care ducea o enormă oglindă. Oglinda îmi arăta, conform unghiului sub care cădea privirea mea pe suprafaţa ei, o bancă de după colţ (aleea cotea brusc la 2-3 paşi mai încolo). Pe acea bancă stătea o fată. Pesemne la vârsta liceului. Fata ţinea în mână fotografia unui copil de vreo 2 ani. Fotografia era decupată în dreptul chipului. Nu-mi aduc aminte altceva. Îmi aduc aminte că pe fată o mai văzusem. Dar, curios, când o văzusem, era o femeie în toată firea. Şi atunci, ca şi acum, stătea în dreptul unei oglinzi. A fost uluită când i-am întins un plic mititel. A fost şi mai uluită când l-a deschis. A fost încă şi mai uluită când a observat că inelul din plic nu avea nici o piatră. Nu-mi aduc aminte altceva. Îmi aduc aminte că mă sprijineam de un calorifer în momentul în care îşi apropiase buzele de ale mele. Buzele fetei care stătea pe bancă au înflorit. A lăsat fotografia pe genunchi, apoi mi-a făcut semn cu degetele, ridicând mai întâi 10, după care 4, după care a făcut o pauză, după care a mai ridicat 9. După care a zâmbit iar, după care omul ce ducea oglinda s-a mişcat şi nu am mai văzut fata. Era o zi minunată în acel miez de noapte. Păcat numai că am pierdut-o. La celălalt capăt al coridorului – unde mi-era limpede că va trebui să mă întorc – aşteptau întunericul şi ploaia – şi, eventual, un taximetrist insolent, care să mă transporte până acasă. Oricum, altă soluţie nu aveam. Aveam să caut oglinzile piezişe din rămăşiţele oraşului. Oglinzile în care, dacă aş fi nimerit unghiul potrivit, aş mai fi revăzut acea minunată zi de acum 23 de ani, pe care acum 23 de ani n-o văzusem. Puţin trist, am respirat încă o dată (ultima) căldura de lângă parc, apoi am coborât şi am tras capacul de metal deasupra mea).
