Dacă privind comparativ o fotografie interbelică alături de una contemporană putem observa, cu uşurinţă, schimbările pe care le-au suferit chipurile oamenilor. Cu siguranţă aceste schimbări au fost determinate de traume colective, de care aparent am scăpat însă mai purtăm stigmatul despiritualizării ultimilor 50 de ani.
Oraşul în linii mari şi-a păstrat geografia, deşi pe fondul său habitual au intervenit inserţii urbanistice care l-au malformat pe alocuri. Dar cum orice malformaţie poate fi corectată măcar în parte chirurgical, vom lăsa această sarcină pe seama arhitecţilor şi a urbaniştilor.
Oamenii însă s-au schimbat. Ce s-a întâmplat oare atât de înspăimântător cu destinele bunicilor şi părinţilor noştri? De unde această indiferenţă a majorităţii, care a „dormit liniştită pe salteaua ei moale” în timp ce mulţi dintre semenii ei au înfundat puşcăria sau au dispărut peste noapte în mod kafkian?
Colapsul a debutat cândva după martie 1945, rapid şi deosebit de agresiv. Memorialistul Constantin Olariu a descris în memoriile sale acea perioadă când „era un fel de goană după aur”, şi “când la megafoanele de pe străzi puteai auzi toată ziua, din zori şi până seara, muzică populară şi patriotică, întreruptă din când în când de un text popular de o vulgaritate de ne făceau să izbucnim într-un râs sănătos: «Frunză verde de mohor/S-arătăm chiaburilor/Că poporul muncitor/Bagă pula-n curul lor!»”
Pe acest fond agresiv, întreaga populaţie a mahalalelor a prins curaj în manifestări interzise de buna cuviinţă, sau de Codul Penal. Dacă în timpul săptămânii se mai putea circula civilizat prin oraş, sâmbăta şi duminica mahalalele se prăvăleau peste centrul oraşului „infestând cu duhori pestilenţiale aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capirtalei şi aleile din Cişmigiu”.
Nu ar trebui să ne mire astăzi aplombul manelelor, morbiditatea atât de diversificată a scuipaţilor trândavi şi lipicioşi de prin autobuze, metrou, sau de pe trotuarele nespălate cu anii, duhorile pestilenţiale din tramvaie, chipurile de stânci inexpresive ca dintr-un deşert mongol, ale celor trecuţi de 50 de ani, foşti stahanovişti, care au colonizat capitala timp de 50 de ani, şi care nu se mai pot orienta în spaţiu şi timp. Toţi aceştia, în tinereţea lor, au adus cu ei „mentalitatea de la ţară” sădind în faţa blocurilor cartofi, ceapă, morcovi, pătrunjel, mărar, ardeiaşi; îşi scoteau apoi la intrările blocurilor preşurile din bucătării şi scăunelele, pentru a căsca gura, seara, la trecători. Aceşti colonişti, sute de mii în cincizeci de ani, au făcut copii cărora le-au oferit pe deplin afinitatea lor aculturală, în ciuda şcolarizării forţate a regimului popular. O şcolarizare de suprafaţă căci, începând cu anii’60, „aproape nici un tânăr nu mai cunoştea altă limba decât românească, dar şi aceasta rostită în fel şi chip, pocită, fiecare după zona de ţară de unde provenea”.
Segmentele de populaţie cultivată, care ar fi trebuit să continue culturalizarea şi spiritualizarea în mediul lor social sau habitual, au dispărut în mod violent. În locul lor au rămas scursorile sociale venite din toate provinciile, şi „pornite pe un trai de hoţii, furt şi jaf”. Iar o asemenea stare, prelungită cu deceniile „a lăsat urme dezastruoase; niciodată de atunci înainte, nici chiar în momente de satisfacţie şi bucurie, nu am putut să mă socotesc un om liber” ne spune Radu Tudoran. Şi are dreptate. România de astăzi continuă să fie un penitenciar cultural. „Culturicidul” profeţit şi descris de I.D. Sîrbu se manifestă într-o deplină vigoare. Libertatea nu înseamnă nimic dacă este înscrisă doar în articolele constituţiei, ale Codului Civil sau Codului Penal, căci pentru vulg, pentru milioanele de adormiţi culturali, libertatea este o abstracţiune fără consistenţă imediată. De aceea, masa umană este indiferentă faţă de valori pe care nu le poate recunoaşte clinic, pentru că ea vibrează doar faţă de segmentele de valori cu care se identifică: maneaua, scuipatul, urletul, scatoalca ca formă de salut etc.
Aceia care stabilesc coordonatele reale ale libertăţii nu au nici o putere de a le impune social, tocmai pentru a da legitimitate implementării articolelor din constituţie sau alte acte legislative. Pătura socială cultivată în România continuă să fie foarte subţire şi periculos de fragilă, cu stigmatul izolării în faţă. Libertatea se manifestă doar cultural şi spiritual, prin osmoză cu Occidentul, cu segmentele culturale similare de acolo. Restul este un neant din care, uneori, mai sclipeşte prin depărtări nebănuite cîte o lumină izolată, semn că pe undeva, prin Botoşani sau Baia Mare, s-a mai născut vreun nefericit, care caută scăpare. Recunoaşte că mediul îi este ostil şi luptă pentru o evadare, neputincios şi în zadar.
autor: adrian majuru
