Domnul George, care de treizeci de ani mânca pensia statului își făcu ca de obicei cafeluța de dimineață, cu tot dichisul, cafea cinci lingurițe și zahăr potrivit, mai bine mai mult decât mai puțin. Știa el mai bine ce- i priește și ce nu. Se așeză apoi la măsuța lui de pe verandă unde îl învăluia soareleele din trei părți, se așeză în scaunul preferat și își sorbi tacticos cafeaua cu gândul la ziua care începuse senin, sub bune auspicii.
Dă ce-și goli ceașca, nici mare și nici mică, de o formă tronconică, numai bună de ghicit în ea, o puse invers pe un șervețel în farfurioara albă cu picățele roșii așteptând docil ca sorții să-i pregătească în mod fast labirinturile zațului…să fi trecut un sfert și jumătate sau chiar o oră sub mângirea dule a soarelui acelei primăveri, când își puse ochelarii, întoarse cu grijă ceașca și își începu periplul într-o lume dintr-o altă realitate, pe care d-l George se priepea ca nimeni altul să o descifreze… se tot minună de arabescurile lănțuite, de figurile care-l ademeni și probabil a ațipit auzind un fâșîit, un bâzîit venit de pe fundul ceștii. O duse mai aproape de ochi, aplecîdu-se peste măsuță și ce să vezi… se prăbuși în interiorul ceștii, ca și cum s-ar fi parașutat și căzu într-o țară de vis, care îl miră peste măsură.
Uită că e în vârstă, că are de luat pensie ba i se păru că totul era normal Acu era tânăr, bucuros și mirosea a aromș de cafea… chipuri de tinere, caii și chiar călăreții, erau aievea și în mod miraculos erau binevoitori, nu ca în lumea părăsită de curând. Atunci își jură să rămână acolo pentru ce va urma… și mai mult decât atât…
horia petru vetan
