În paginile cari urmează reproducem un articol apărut în revista umoristică franceză «Fantasion» din Februarie 1924 şi intitulat «Bucureştiul petrece».
Îl traducem, în extenso, convinşi că cetitorii cari n’au avut încă ocazia să-l cetească, vor găsì câteva reflecţii interesante asupra vieţei de noapte a Bucureşitului nostru cosmopolit şi în special asupra felului cum ne judecă şi ne apreciază străinii. Iată acest articol:
«Grigoraş, marele lăutar ţigan, cântă ultimele acorduri ale Violeterei. În grădina restaurantului Enescu, mai puţin cosmopolit ca Cinna şi mai puţin serios ca restaurantul Capşa, mesele stau înghesuite una lângă alta. În strada liniştită, brăzdată de zidurile triste ale parcului regal, Enescu este o pată de muzică şi de lumină. Aici vin să ia masa toate personalităţile României de astăzi.
Aici se bea vin de Drăgăşani şi se mănâncă bucate naţionale gătite cu castraveţi, măsline şi mămăligă. Aici vin deasemenea «artistele» adică demimondenele şi cântăreţele de varieteu, când starea lor financiară le permite luxul unui restaurant de clasa întâia. Ele se instalează acì singure sau două câte două, şi ascultă în tăcere orchestra lui Grigoraş.
Se vede că, maestrul pentru a le face pe plac, cântă din când în când câteva arii sălbatece din Moldova, cântece naţionale cu un ritm vioi care evocă frumoaselor comesene jocurile din satele lor: Romanţa din Trecut, şi ele îşi amintesc, poate cu un pic de părere de rău vremea când nu se gândeau încă să vină să-şi încerce norocul în Capitala României. Cât de frumoase trebuie să fi fost ele, când purtau costumul naţional şi când părul lor, azi prea blond, nu erà încă decolorat! Pe atunci ele jucau hora, Dumineca, în sunetul cobzei şi al viorei.
Dar prietenul meu român, care îmi slujeşte de călăuză, îmi reaminteşte că în seara asta trebuie să chefuim şi nicidecum să visăm la banalul destin al cocotelor din Bucureşti.
E ora când se începe spectacolul la Cărăbuş. După cafeaua turcască obligatorie, cerem nota de plată şi peste cinci minute, iată-ne în strada Raymond Poincaré, în faţa intrării monumentale a grădinei Cărăbuş, – teatrul Folies-Bergêres dela noi.
Cele peste cinci mii de locuri pe care le conţine arena asta vastă, gem de lume.
Dela intrare, scena pare minusculă şi deabià dacă se aud cupletele.
Dar toată lumea petrece, toată lumea aplaudă.
Pe schelele unui hotel vecin, care se clădeşte acum, zidarii şi-au adus prietenii şi mă întreb dacă scândurile nu se vor dărâmà sub greutatea acestor oameni cari au venit acì pentru a-şi oferi iluzia să asiste fără plată la un spectacol.
«E o scenă politică» îmi spune călăuza mea. Pe scenă zăresc câţiva îngeri cari înconjoară pe Dumnezeu; recunosc muzica, e o parodie din Là Haut, la 3000 kilometri de Paris, şi o parodie care dealtminteri pare foarte spirituală. Şi iată că deodată apare un bucureştean care soseşte în paradis; Adam şi Eva îl primesc.
Bucureşteanul acesta n’a murit de moarte bună, ci s’a sinucis, aruncându-se în Dâmboviţă, şi pentru a te aruncà acolo trebuie să fii foarte desgustat de vieaţă, căci Dâmboviţa este un râu veşnic murdar. Bucureşteanul nostru s’a sinucis fiindcă erà plictisit de certurile politice de care pomeneau regulat ziarele din ţara lui, – şi publicul râde cu hohote, când sinucisul caută diferite urmează o poză cuplete cu aluzii la d-nii Brătianu, Averescu, Mihalache şi Marghiloman.
Dar, după zece minute, asemenea unui adevărat parizian, noul oaspe al paradisului regretă Capitala sa. Cine a băut din apa Dâmboviţei, spune un proverb român, trebuie să se mai întoarcă pe ţărmurile ei. Eroul nostru vrea aşadar să se întoarcă la Bucureşti şi cântă o arie foarte aplaudată în care aduce elogii Capitalei.
«Revistele sunt foarte apreciate la noi, îmi explică prietenul meu, dar fiindcă nu cunoşti limba românească, nu poţi gustà spectacolul. Hai să mergem să ascultăm câteva cântăreţe franceze».
La umbra uriaşei clădiri care se numeşte Cercul Militar, se află câteva varieteuri: Alhambra, Maxim şi Femina.
«Ceva mai departe se află Pigalls şi Moulin Rouge. Aceasta din urmă se află pe acoperişul unei clădiri».
Tovarăşul meu adaugă zâmbind:
– Acesta este dealtfel singurul lucru comun pe care îl are Moulin Rouge cu grădinile spânzurate ale Semiramidei
Varieteul de pe acoperiş mă ispiteşte.
Dar prietenul meu mă sileşte să merg la Alhambra să aud pe Nitta-Jo.
Nitta-Jo este o diseuză franceză care s’a măritat în România unde este foarte populară. Înainte de intrarea în rosboiu a aliatei noastre latine, ea a fost pe scenele cabareturilor Bucureştene marea campioană a cauzei franceze. Cu înfăţişarea ei de ştrengăriţă franceză ea persiflà pe Kaiser şi stigmatizà pe Germani.
Cântà Madelon şi Rosalie.
Azi repertoriul ei n’are nimic politic, cu toate astea se bucură veşnic de mari succese…
Coincidenţă stranie: un cântăreţ neamţ apare după Nitta-Jo, apoi vreo două vieneze care debitează câteva spirite greoaie şi nesărate. Nici un număr nu e românesc; într’adevăr, nu poate fi considerată ca româncă, ovreica aceea drăguţă care cu o voce provocatoare cântă în idisch Rebetzni.
Suntem în pline turburări antisemite şi Universitatea a trebuit să fie închisă tot anul, din pricina scandalurilor ivite între studenţii creştini şi ovrei. Artistele evreice sunt adesea fluerate, aşà că-ţi trebuie o anumită doză de curaj pentru a cânta în idiş.
Iată acum o biată franţuzoaică, adevărată artistă de export, care cântă pe un ton plângător: C’est mon homme şi J’en ai marre.
După ce şi-a executat cântecel, am poftit-o la masa noastră şi ea mi-a spus că singurul ei bagaj artistic sunt aceste două şansonete pe care le debitează de nu ştiu câţi ani prin toate capitalele din Orient. La Paris repertoriul acesta ar păreà foarte anemic; în schimb la Bucureşti este aplaudat încă, fiindcă, afirmă prietenul meu, aduce ceva din Paris, din Parisul acesta pe care Românii îl iubesc atâta şi care din pricina valutei, nu mai este pentru ei decât un miraj foarte îndepărtat.
urmează o poză
E ora unu noaptea. «Hai la Şosea», îmi spune prietenul meu.
Străbatem tot oraşul, care cu toată ora înaintată, este încă foarte animat şi iată-ne în fine la Şosea.
La câţiva kilometri de Capitală sunt situate cabareturile de vară. Acela în care ne-am instalat, este compus dintr’o grădină cu boschete, o terasă şi o sală de dans.
La început cabaretul erà destul de trist, majoritatea consumatorilor erau englezi sau nemţi şi oamenii aceştia după cum se ştie nu prea sunt firi tocmai vesele.
Câteva femei schiţau un pas de foxtrott, apoi luau loc la mese în aşteptarea clientului.
La un moment dat îşi făcură apariţia în sală, un grup de ofiţeri români şi ca prin minune cabaretul se însufleţì.
Iazzul ataca tocmai un schimmy şi cum programul artistic se terminase, pardoseala cabaretului devenì publică.
Serpentinele apărură, şampania românească fu reînnoită pe mese şi florăresele îşi ofereau pretutindeni buchetele.
Ora două. Toată lumea a plecat aproape, exceptând artistele care aşteptau închiderea localului.
– «Hai să supăm»! îmi propune prietenul meu.
Şi fiindcă pe o noapte aşà de frumoasă, este deplorabil să «supezi» singur, am invitat cu noi două tinere unguroaice.
La Herăstrău. În loc să ne înapoiem la Bucureşti, automobilul o ia la dreapta, trece prin faţa Arcului de triumf, care stă gata să se surpe, şi ne duce la capătul şoselei. Cu toate că e târziu, întâlnim o sumedenie de trăsuri şi automobile. Trecem hipodromul şi tot astfel calea ferată şi iată-ne în câmp.
Drumul e de nedescris. Trecem prin faţa unui eleşteu, de unde se aude orăcăitul broaştelor şi gropi şi, în sfârşit, după ce am străbătut în plină viteză un sat cu adevărat infernal, ajungem în faţa unei grădiniţe luminată cu lampioane.
Feţele de masă nu prea sunt curate, chelnărul nu prea pare stilat şi lacul care este în fundul grădinei îmi pare mai degrabă o baltă.
Ţânţarii mişună. Ţiganii sunt adevăraţi ţigani, ceeace nu-i împiedică să fie proşti, adică la acelaş nivel cu şampania care ni se serveşte la masă. Dar la ora două şi ceva dimineaţa ce nu se scuză oare, şi acest Robinson valah, nu-e lipsit de pitoresc. Există atâtea umbrare tăinuite aici încât nu poţi vedeà pe nimeni cu toate că vreo câteva automobile staţionează la intrare.
Violonistul se îndepărtează şi revine, căutând pe consumatori în boschete…
Căruţaşii au adormit pe fân şi boii s’au oprit în mijlocul drumului…»
autor: M.Socianu, 1921
