«Bâlbîici» este prototipul unui neavenit în critica literară, de obicei un inginer frustrat, care şi-a dorit să fie ori comentator de fotbal sau campion de tenis. Din cauza ratării meseriei sale s-a hotărât să comenteze literatura, că acolo se pricepe toată lumea. Blocaţi în idei şi în bibliografie (dealtfel foarte săracă), la îndemână nu-i sunt decât textele cenacliste cu iz provincial, depăşite de orice legătură cu actualitatea literară occidentală, în general cărţi pe înţelesul tuturor celor formaţi la biblioteci săteşti.
Grobieni şi instinctivi, «bâlbîicii» reacţionează solidar împotriva oricărei cărţi rafinate, împotriva oricărui intelectual viu, care se manifestă în presa noastră literară, vai, atât de săracă în texte şi idei!
Cum poate devasta un «bâlbîici» destinul unui intelectual, vom detalia pe scurt cazul Lazăr Şăineanu. Şăineanu a fost un filolog de excepţie, care a aplicat în etnografie cunoştinţele sale lingvistice. Neşansa lui a fost aceea că s-a găsit un «bâlbîici» contemporan cu pretenţii de mare filolog, deşi era profesor de liceu unde preda… igiena!! Acesta a publicat în 1897 un Dicţionnaire français-roumain, care nu a putut concura cu dicţionarele publicate la aceeaşi vreme de Şăineanu: Dicţionar româno-german şi germano-român, (1887 şi 1889); Gramatica practică a limbii latine (1890-1891), Dicţionarul universal al limbii române (1896), dacă ar fi să ne rezumăm doar la tipul acesta de bibliografie.
«Bâlbîici» şi-a luat rapid un pseudonim, adică «Iodoform» şi a început să-l atace cu asiduitate pe Şăineanu considerându-l superficial, ignorant şi lipsit de conţinut filologic! A publicat broşurica „Şăinisme” în 1898, urmată de alte aberaţii publicistice, precum „Cinstea şi ştiinţa domnului Şăineanu”, şi „O scumpe Lăzărică…” la 1901. Numele acestui «bâlbîici» de secol XIX românesc a fost dr. Alecu Ureche. Atacul lui a reuşit pe un filon foarte sensibil în epocă, pe care domnia sa l-a exploatat, descoperindu-l gata făcut: antisemitismul. Cum, un evreu să realizeze opere relevante privind limba română şi conexiunile ei în filologia universală?!
Şăineanu a fost nevoit să părăsească România definitiv în 1901, stabilindu-se la Paris. Aici a continuat să publice în revistele de specialitate, studii asupra limbii şi literaturii populare române. Timp de doi ani a ţinut un curs gratuit despre „Folklorul balcanic în raporturile sale cu miturile antice”, la Şcoala de Înalte Studii din Paris, secţiunea ştiinţelor istorice şi filologice. Domnul igienist, după plecarea lui Şăineanu, şi-a încheiat pretenţiile de filolog, revenind în matca sa profesională, publicând „Călăuza sanitară a sergentului de oraş” (1904), „Noţiuni de igienă” (1917) şi „Noţiuni de anatomie” (1929), pentru liceenii săi, desigur. În 1925 îl găsim pensionar, practicând liniştit medicina la Sinaia.
Despre dicţionarul domnului Alecu Ureche nu s-a mai auzit nimic încă din timpul vieţii sale, pe când Dicţionarul universal al limbii române a cunoscut reeditări succesive şi dincolo de primul război mondial, fiind cerut pentru uzul şcolar!
Destinul lui Şăineanu este trăit astăzi de mii de români talentaţi, nevoiţi să părăsească România. Scriu aceste rânduri gîndindu-mă la golurile pe care le voi simţi curând în jurul meu, din cauza emigrării multor prieteni în alte culturi. Chiar din generaţia decreţeilor! Deşi apropiaţi de 40 de ani, prietenii mei de generaţie au decis să părăsească România definitiv. Fiecare în domeniul său s-a lovit de un «bâlbîici» agresiv, care i-a forţat să-şi schimbe destinul.
În România, confruntarea dintre rafinat şi grobian a fost câştigată întotdeauna de acela din urmă! Agresivitatea proştilor şi mai ales solidaritatea lor este înspăimântătoare; „în instituţiile de cercetare, proiectare, planificare, nu deştepţii au supremul cuvânt, ci proştii care ştiu să fie categorici, revoluţionari, neobosiţi… iar în ministerele de forţă, brutele şi durii sunt cei care conduc, impun stilul lor, obligă pe cei cuminţi să-i urmeze până-n pânzele albe”(I.D.Sîrbu).
Revenind la sfera literaturii, «bâlbîicii» nu depăşesc niciodată stadiul bârfei literare, de gaşcă, promovând mediocritatea ca etalon absolut. Fiind nedotaţi fizic şi nici intelectual, se proiectează ca eroi ai filmelor americane de acţiune, dar lupta lor de gherilă nu se desfăşoară în deşertul irakian ci în deşertul ideilor lor. Şi îi mai auzi ameninţând: „împotriva acestei cărţi trebuie să ducem un război de gherilă…”!
