1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
„Rolul frunzei în provincii…”
Nicolae Turtureanu
(Iaşi)
1 – 5. Eternul şi fascinantul Adrian… mă invită să-mi dau cu părerea
despre Provincialismul culturii române. Deşi nu cred că, pentru virtualul
cititor al publicaţiei nemţene, opinia mea în cestiunea arzătoare a
provincialismului, ar conta, răspund, totuşi, provocării sale. De altfel,
nici nu cred că asta-i problema care ne terorizează zilele şi nopţile şi din
cauza ei nu putem ieşi din criza de… provincialism. Termenul este
doldora de conotaţie negativă, nimic nu pare fi mai rău decît să fii
provincial. Ideea de provincie emană de la un centru, de la un imperiu,
fie el şi cultural. Ca de-un exemplu: pentru Imperiul Roman, mai toată
Europa şi o bucată de Africa erau provincii. In afara romanilor, toţi
locatarii – nu doar dacii – erau receptaţi ca barbari. Păi, cel puţin grecii,
egiptenii şi persanii le-ar fi putut preda romanilor niscaiva lecţii de
civilizaţie…Imperiile de peste veac au accentuat provincialismul. Secole
la rînd spaniolii, englezii, franţujii, olandezii s-au nutrit din provinciile de
peste mări. Cucerite. Otomanii şi ruşii, neavînd flotile puternice, au
trebuit să se mulţumească cu provincii limitrofe, de unde dacă nu curgea,
tot pica ceva… Nemţii lui Hitler au vrut şi ei să provincializeze Europa,
dacă nu cumva chiar lumea. Şi i-am uitat pe mongoli, pe chinezi, pe
japonezi, care au avut imperiile şi provinciile lor.
La ora actuală, sub imperiul globalizării, omenirea e pe punctul
de a deveni un conglomerat de provincii. Dar unde e centrul ? La New
York ? La Bruxelles ? La Tokyo? La Beijing ? La Moscova ? Cred că nu
se mai poate vorbi de un centru de putere, ci de o multitudine, între care,
tot mai presante, sînt cele islamice. Un englez observa recent, panicat, că
în scurtă vreme, Anglia se va islamiza. E, mi se pare, un fenomen
planetar, ca provinciile să cucerească, pe cale paşnică, centrul, ca o
compensare tîrzie a faptului că au fost multă vreme sub papucul acestuia.
Provincia s-a emancipat, în timp ce centrul s-a democratizat, suportînd o
integrare masivă de elemente alogene. Erogene. Africane. Indiene. Asta
presupune şi o infuzie culturală, dinspre margine spre centru, ca o
recompensă a impactului civilizator avut de acesta, cîndva, asupra
marginii. Deşi, în ceea ce ne priveşte, dinspre partea imperiului bolşevic,
care ne-a ţinut sub cizmă aproape o jumătate de secol, numai de
32
civilizaţie nu poate fi vorba. Acest impact ne-a blocat, ne-a tăiat
respiraţia exact atunci cînd eram pregătiţi să arătăm lumii că nu avem
doar – cum zis-a Macedonski, unul dintre cei mai orgolioşi scriitori
români – „o literatură mică, orgolii mari”, ci chiar o literatură pe măsura
orgoliului. Mateiu Caragiale, Urmuz, Rebreanu, Camil Petrescu – erau
scriitori de talie europeană. În 1956, Blaga trebuia să primească premiul
Nobel, dar a fost blocat de autorităţile comuniste. Tot aşa, Arghezi,
înlocuit peste noapte cu Şolohov, autorul „Pămîntului desţelenit”. De ce
nu Paul Goma, postat şi acum în exil, nu atît faţă de literatura română, cît
faţă de cei care o ocîrmuiesc ?! Sau Vintilă Horia, premiat Goncourt şi
exilat (exil în exil) dintr-un Paris al anilor ’60, stîngist şi revanşard ?!
Şi ce pietricică ne mai aruncă poetul Adrian, trăitor la poalele muntelui
Pietricica: „Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul
literaturii (culturii) române?” Răspunsul la îndemînă este: începe şi
sfîrşeşte în noi. Eu unul am mentalitate „de provincie” şi mă complac în
ea. Mai ales că, din ce în ce mai mult, provincia devine un centru de
putere. Şi nu mă gîndesc doar la Sibiu – care a fost capitală culturală
europeană – sau la marile oraşe (Cluj, Iaşi, Timişoara, Braşov, Craiova,
Tîrgu Mureş), ci şi la oraşe precum Satu Mare, Piatra Neamţ, Piteşti,
Arad, Oradea, Bacău, ce confirmă acel genius loci de care ne vorbea
cîndva tot un „provincial”, profesorul de „Literatură universală”
Alexandru Dima.
Provincia este dorită, rîvnită, îndeosebi de „capitaliştii” sufocaţi
de noxe, de paralaxe şi de taxe. De departe îmi fac semne scriitorii
„provinciali” Bacovia, Blaga, Pillat, Fundoianu, iar de mai aproape, un
Mircea Ivănescu, de la Sibiu, un Grigurcu, de la Tîrgu Jiu, un Adrian
Popescu, de la Cluj, un Ovidiu Genaru, de la Bacău, un Şerban Foarţă, de
la Timişoara, precum şi floarea cea vestită a poeţilor de la Piatra: Emil
Nicolae şi Nicolae Sava, Radu Florescu şi Adrian Alui Gheorghe. Şi,
desigur, îngerul blond şi pururi suferind şi pururi tînăr Aurel
Dumitraşcu, la Bistriţa căruia şezum şi plînsem într-un miez de vară.
Şi, din Bucureşti – cel mai provincial oraş al ţării – un Liviu Ioan Stoiciu,
unul dintre puţinii scriitori de care nu s-a prins mentalitatea (şi meteahna)
de capitalist.
Scria Genaru, în urmă cu vreo 3-4 decenii: „Rolul frunzei în
provincii / toamna este foarte mare / cînd răsună goarna tristă / la coconi
şi domnişoare.” (Auto)ironia şi umorul se nasc şi se dezvoltă în
provincie. Şi sarcasmul, şi exasperarea. Ce magnetism a avut / are
„provincia” Iaşilor, ca un poet precum Mihai Ursachi să revină aici,
dintr-o Americă a tuturor posibilităţilor! (Mai demult, un Păstorel
Teodoreanu postula că, la Iaşi, nu există decît două drumuri: la
„Eternitate” sau la gară.)
A trăi într-o provincie (culturală!) nu mai e, la ora actuală, o frustrare, o
marginalizare ci, aş spune, o favoare. Întrucît eşti scutit de stresul
capitalei şi, totodată, ai la îndemînă toate instrumentele pentru a-ţi
exprima şi, eventual, împlini vocaţia: edituri, media, reviste culturale,
internet. Îţi mai trebuie o oarecare pricepere managerială şi un dram de
noroc. Chestii pe care, eu unul, nu le am.
Şi ne mai întreabă amicul de la Neamţ: „Cum ar trebui să scrie (şi
să fie?) autorul român ca să intre într-o Europă care pare (şi este?)
saturată de cultură?” Ar trebui să fie Matei Vişniec. A, dar el trăieşte, de
peste două decenii, la Paris – centrul lumii culturale – unde atîţia alţii (s-
)au ratat. Chiar Vişniec, constructor şi beneficiar al unei notorietăţi
reconfortante, ia în calcul, pentru propria-i carieră, norocul. „Norocul e
cum şi-l face omul”, zice o vorbă din popor. Pentru asta, mai nou, nu-i
neapărat nevoie să vieţuieşti la Paris, poţi intra „într-o Europă saturată de
cultură” şi de la Iaşi, dacă te cheamă Dan Lungu, ori de la Bacău, dacă
eşti Petru Cimpoieşu. Şi vor mai fi fiind şi alţii, nu mulţi, dar buni. Ei duc
la acea masă europeană exact ceea ce-i lipseşte acesteia: savoarea
„bucatelor”
„
de
de
33
dintr-
