Incepand cu anii 1550, dupa ce Misterele si Piesele Liturgice decazusera, s-au pus bazele, pe o perioada de 40 – 50 de ani, dramaturgiei Elizabethane. Prima forta care a avut o mare influenta asupra acesteia a fost cea a dramaturgiei clasice. Ea era vizibila nu doar in scrierile pentru audienta generala, ca de exemplu Misterele si Interludiile, ci si in cele pentru societatea inalta, cele scrise de absolventii de universitati si jucate in cercuri restranse sau in tribunale.
Studentii obisnuiau sa joace piesele lui Terentiu si Plaut[1], pentru ca, mai apoi, ei insisi sa scrie dramaturgie, inspirandu-se din cea latina. Modelele pe care le urmau in materie de tragedii erau scrierile lui Seneca, care se poate sa fi fost chiar pedagogul filozof al imparatului Nero. Ei incercau sa copieze spiritul nobil al tragediei antice, pe ale carei conventii mecanice Seneca le accentueaza in piesele sale, mai ales unitatea actiunii si a timpului, folosirea corului pentru a comenta evenimentele, evitara mortii si a actiunilor violente pe scena si adaugarea unor mesageri care sa transmita asemenea intamplari.
Insa, pentru o actiune dramatica adecvata, ei elimina declamatiile moralizatoare care afisau un patos exagerat, adaugand un element melodramatic, cum ar fi cel al motivului razbunarii implacabile a omorului, sau cel al fantomei care instiga la razbunare. In perioada Elizabethana timpurie, o vreme cand viata insasi era tragica si intensa, cand perioada clasica era privita cu stima profunda, iar gustul pentru dramaturgia de calitate nu se formase inca, era un lucru destul de normal ca acest gen de piese foarte putin originale sa treaca drept capodopere.
“Gorboduc, sau Ferrex si Porrex”[2] de Thomas Norton si Thomas Sackville a devenit faimoasa nu doar prin faptul ca este o imitatie directa a pieselor lui Seneca, ci si prin acela ca este prima piesa care a fost scrisa cu ajutorul pentametrului iambic[3] (care urma sa devina piciorul metric tipic tragediilor de exceptie de mai tarziu). Din punct de vedere artistic, insa, este artificiala si abunda in declamatii moralizatoare plictisitoare.
Pe vremea cand au scris “Gorboduc, sau Ferrex si Porrex”, autorii sai studiau dreptul la “Inner Temple”, iar exemplul lor a fost urmat si de alti studenti, colegi de-ai lor, care au compus multe alte piese asemanatoare. Spre deosebire de “Gorboduc”, acestea din urma nu numai ca erau in cea mai mare parte lipsite de orice fel de rafinament sau eleganta (la fel ca toate piesele de pana atunci), ci si incalcau orice fel de principiu al unitatii, combinand scenete tragice clasice cu scene realiste amuzante luate din traditiile populare.
Cu toate acestea, cei mai seriosi si grijulii membrii ai tribunalurilor si universitatilor incepeau sa dobandeasca din studiul pieselor clasice un simt estetic aparte si invatau deosebirile fundamentale dintre comedie si tragedie.
[1] Dramaturgi latini. Prin ei s-a atins apogeul comediei latine.
[2] Jucata pentru prima data in anul 1562.
[3] Sinonim partial al hendecasilabului (folosit de obicei pentru sonetele petrarchiene în limbile romanice)
