Duplicat

Am pierdut textul de săptămâna asta. Încerc să mi-l aduc aminte – în ciuda unei vecine care vorbeşte la telefon de parcă n-ar avea unul şi ar trebui s-o audă prietena ei din cealaltă parte a oraşului ca pe strămoşii noştri care dădeau cu buciumul din deal în deal. Era despre cum ne urmăreşte filosofia. De la conceptele publicitarilor până la filosofia patronatului cutărui lanţ de magazine. Şi m-am gândit să te sun. Eram niţel demolat, o criză de sciatic mă transformase în Richard al III-lea. Sau în diavolul lui Ivan Karamazov. Eram la podul Grozăveşti, ploua şi nu mai aveam bilete să iau tramvaiul. În astfel de cazuri, oscilez: îmi procur energia de la (+1), sau de la (-1)? (Transparenţa ermetică, document mistico-psihiatric aproape gata la nici trei luni de când am început să-l comit, îşi enumeră paginile strict aşa, ori (+1), ori (-1), aidoma unei oglinzi). La (-1) aveam un dansator văzut aseară pe un canal TV. Stătea pe jos, îmbrăcat în negru şi desculţ, metafizic aproape şi grav-inspirat, eufemizând ansamblul cu ajutorul unei mine didactice. Suferea de ceva nerostit – pe care însă îl explica printr-o salată amorfă de formule magice ca “noţiunea de…”, “augmentarea sentimentului că…”, “transcendenţa gestului din…”, “ciclicitatea cosmică a…”. Mi-am închipuit situaţia simetrică: în locul bufonului desculţ predicând în limbi deştepte, să fi fost un filosof îmbrăcat normal şi dansând ca o lebădă pe catedră. Nişte veste portocalii fumau şi râdeau pe inutilul gât de beton agăţat peste râu. Simţeam că mi se deşurubează mersul şi am priceput că voi aştepta la semafor. Cică filosofii se amestecă pretutindeni. Ce treabă au cutare şi cutare să-şi dea cu părerea despre te miri ce?!… În schimb, nu există ziarist, puşti agramat, politician, regizor, curvă, bancher, alpinist, coregraf, pensionar sau pictor să nu producă un sistem egal (cel puţin!) cu al lui Hegel. Mi se atrăsese atenţia cândva: în presă, niciodată să nu pomeneşti de Cartesius şi de René Descartes (vor crede că sunt doi), precum nici de Hegel şi de Heidegger (vor crede că este unul şi acelaşi, doar dicţia ta imperfectă lăsând impresia că numele diferă). Un taxi a muşcat o băltoacă şi a înfrumuseţat cu picăţele hainele unei bătrâne hotărâte. Păstrasem (+1). Aici, aveam telefonul, calea spre un iz de nimic edenic. N-a fost nevoie. Însăşi bănuiala drumului contaminează lumea care a făcut posibilă această bănuială. Nuanţa glasurilor sale. Chiar şi un claxon (de la un 4X4). În buzunar – cuţitul. Am ştiut cum l-aş folosi dacă am fi în camera noastră dintre munţi, deschizând un pachet de biscuiţi pe care apoi l-am ronţăi la fereastră, în căldura de la 7 cm distanţă de zăpada pervazului, tu vinovată, eu – fascinat. Prea simplu? Ai înţeles că nu. Fiindcă tu nu te ţii de cuvânt, iar eu mă ţin exclusiv de cuvinte. Chestiune deloc paradoxală – pentru care ceea ce urmează în privinţa retragerii din teritoriul (-1) rămâne ceva oarecum învecinat cu anestezia, o dizolvare a lucrurilor în atmosfera fluidă a unui soi de halucinaţie autogenă, fără nebun şi fără de regină. Astfel, puteam să urc în 6 tramvaie simultan: găsisem tot ce-mi trebuia ca să ajung iarăşi acasă, eventual pentru 8 ani, 8 ani şi jumătate, 8 evuri sau câteva eternităţi (8, însă foarte mici, cât să încapă într-o geantă de voiaj – nu datorită, ci, acum, în pofida cuvintelor; inclusiv a celor din textul pierdut).