Istoria umană se prezintă ca o succesiune de generaţii. Geneza 1 si 2,4a apare ca un imn liturgic adus Creatiei.
Gândirea divină este punctul de plecare a Creaţiei. Pornind de la textul Genezei acestea ar fi etapele: de la gândire la suflu, de la suflu la cuvânt, de la cuvânt la lumină, de la lumină la aer, de la aer la apă, de la apă la materia solidă.
Conceptul de logos apare uneori concretizat ca gândire, alteori ca raţiune şi chiar cuvântul propriu-zis.
Cosmogonia cabalistă fundamentată pe Pentateuh ancorează creaţia in Logos. “Cuvântul reshit , inceputul desemnează Inţelepciunea, care a prezidat la crearea lumii, dar acest cuvânt semnifică şi verb.”
“Bereshit bara Elohim” prin verb a creat Dumnezeu cerurile şi pământul. Verbul este numit inceput (conform Zohar), căci “era la inceputul creatiei.”
“A zis Dumnezeu să fie” Creaţia se face prin rostire.
“La inceput Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.”
“ Şi pământul era netocmit şi gol. Intuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor.
“ Şi a zis Dumnezeu să fie lumină! Şi a fost lumină.”
In centrul relatării se află conceptul de Şabat, considerat culmea liturgiei Creaţiei.
Dumnezeu creează spaţiile, prin separarea elementelor intre ele. Apare conceptul diferenţiere “badal” separare şi perfectionarea elemtelor separate. La baza Creaţiei se află separarea cauzată de cuvântul lui Dumnezeu ce spune şi apoi se implineşte.
Creaţia se face intru “sophia“ lui Dumnezeu , se regăseşte in Prologul Evangheliei după Ioan.
“La inceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”
Irineu[1], Origen, Vasile cel Mare şi Grigorie al Nyssei se bazează pe ideea că Dumnezeu a creat totul dintr-odată, pornind de la traducerea ebraicului “bereshit”(intru inceput), termen propus de Aquila.
Aquila face o apropiere intre ebraicul “re’shit”(inceput) si ro’ş (cap), cu “kefalon”( rezumat, punct capital) il inlocuieste pe “arhe”.
Septuaginta foloseste un singur verb “poieo”(a făcut), inlocuieşte două verbe ebraice “bara” ( a crea), verb specific lui Dumnezeu si “asah” (a face).
“Dumnezeu a zis ‘ sunt cuvintele Creaţiei. Potrivit lui Philon Dumnezeu creează prin Logos. Este sediul ideilor/formelor lumii inteligibile. Potrivit creştinilor acesta este Fiul. .Din punct de vedere al Sfinţilor Părinţi Lumina este la propriu lumina materială, dar şi simbolic ca atribut hristologic, conform lui Ioan1,4-5
“Intru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.”(4)
“Si lumina luminează in intuneric şi intunericul nu a cuprins-o.”
Lumea este creată pentru a fi indumnezeită şi tinde spre scopul ultim, hotărât dinainte in ideile-voinţe. Potrivit lui Vladimir Lossky in Dumnezeu nu incetează nimic, nimic nu are un sfârşit. Cuvântul Său se naşte, dar nu trece. Cuvântul creator a dus făptura la fiinţă “caci tot ce a fost creat de Dumnezeu, in diverse naturi se reuneşte in om, ca intr-un creuzet pentru a forma in el o desăvârşire fără pereche, ca o armonie compusă din diverse sunete.”[2]
Un aspect important este crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu.
Potrivit lui Augustin[3], Dumnezeu, nu incetează niciun moment să creeze…
Adam şi Eva în Biblie
Eva a auzit cuvântul divin. Un înţelept aprecia că este, astfel, un interlocutor al lui Dumnezeu. Este o demnitate dobândită, ce nu mai poate fi pierdută. Alături de partenerul biologic, relaţia este de egalitate şi se poate confrunta cu el.
Orice relaţie este precedată de raportul de la o persoană la cealaltă. Adam a fost cel dintâi creat, a fost cel care a dat nume vieţuitoarelor, le-a luat în stăpânire. A urmat Eva, dintr-un “element nobil”, nu ca Adam (addamah – pământ) şi a fost recunoscută de Adam ca o fiinţă egală.
În legendă, apare menţiunea că Eva era aşteptată, răspundea dorinţelor lui Adam. Dar menirea Evei nu “pentru nevoi biologice în numele unei pretinse necesităţi naturale. Nenorocririle pe care le-a cauzat, indică deja un rău social, de care este responsabil bărbatul şi de care nu pot fi incriminate un destin, o natură umană, un Dumnezeu.” (Em. Levinas)
Femeia este o totalitate ce împlineşte bărbatul. În acest sens, există discuţia de şcoală dintre Rav şi Samuel, în privinţa creării Evei. “A ieşit din coasta lui Adam?” Coastă putea fi o latură, o parte a lui Adam. Dumnezeu l-a creat pe Adam, ca pe o fiinţă cu două chipuri şi le-a separat. (badal). Adam era androgin. În timpul somnului lui Adam, a fost creată Eva.
În ebraică, Eva este numită hava (aceeaşi rădăcină ca şi hai, adică viaţă),
Eva este mama tuturor celor vii.(Geneza 3,20) “Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţa, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.”
Potrivit etimologiei rabinice, numele este apropiat de termenul aramaic ”şarpe”, deoarece este sedusă de şarpe. Femeia seduce bărbatul şi, astfel, este şarpele în cazul bărbatului. În Geneza 3.6, se precizează: “De aceea femeia socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.”. Din acest text, se pare că aspectul ispitei sau al seducerii bărbatului nu apare. Aceeaşi rădăcină are şi o divinitate feniciană cu formă de şarpe. Adam este acela care da numele femeii, deoarece era “işa”.
Sunt două povestiri ale creaţiei în textul Genezei. Cercetătorii le atribuie unor surse diferite. Femeia este prezentată diferit. Prima modalitate este de egalitate cu bărbatul şi în cea de a doua diferit. În tradiţia evreiască, sunt prezente aceste două perspective. Femeia egală bărbatului şi femeia, ca persoană inferioară acestuia, uneori cu valenţe demonice şi cauza tuturor relelor din lume.
În midraş, apare construcţia “Atunci când Eva a fost creată, Satan a fost creat odată cu ea.” (Geneza R.17:6)
Prima relatare femeia este creată simultan cu bărbatul, numele este generic “adam” Adam semnifică în ebraică om, în asiriană adamu corespunde verbului “a face”, în ebraică adam, a fi roşu şi adamah este pământ.
După cum apare în Geneza 1:27, “bărbat şi femeie i-a făcut”. Omenirea este, în complementaritatea ei, oglindirea divinităţii. În midraş, apare faptul că atunci când se unesc iş (alef-iod-şin), adică bărbatul, şi işa (alef-şin-he) femeia, şi prezenţa divină se află în mijlocul lor (simbolizată de literele iod şi he) unirea celor doi va fi veşnică. În cazul în care prezenţa divină este absentă, unirea celor doi va fi arsă de foc (eş – cele două litere rămase după eliminarea din Tetragrama a lui iod şi a lui he).
În Geneza R. 8:1, rabinii pledează pentru faptul că prima fiinţă umană era androgină, adună cele două principii, feminin şi masculin. Acestea au fost separate şi acum doresc să se regăsească.
A doua variantă corespunde ca răspuns la construcţia “Nu este bine ca omul să fie singur, îi voi face un ajutor, kenegdo”. Dacă avem în vedere variantă literară, sensul este de proximitate sau de opoziţie, termeni în antiteză care alternează în relaţia dintre bărbat şi femeie. Această îl sprijină, dar poate fi şi împotriva lui.
Tratatul Sanhedrin (39a) menţiona că femeia este o slujnică a bărbatului. Midraşul defineşte expresia kenegdo ”Ea îi va fi un ajutor, dacă bărbatul o merită şi va fi împotriva lui, dacă nu.” (Geneza R. 17:3). Sunt cercetători din perioada modernă, ca de pilda Carol Meyers, care conferă termenului de kenegdo, sensul de ajutor mutual.
Potrivit lui R. Samuel, în Gen. R. 8:1, femeia este creată dintr-o parte (astfel sunt denumite părţile Tabernacolului)[4] a bărbatului sau dintr-o coastă (ţela).
Tema apare în mitul sumerian al lui Enki, femeia creată din coastă bărbatului. Zeiţa
Nin-ti ia fiinţă din coastă lui Enki, “ti” în limba sumeriană semnifică “coasta”, dar, în acelaşi timp, “viaţa”. Femeia şi faptul că este alături de termenul “hava”, ce semnifică viaţa, nu debutează în iudaism.
În midraş, în Gen. R. 18:2, Deuteronom 6:11; Tan.Vaieşev 6, se precizează că Dumnezeu “ar fi hotărât să nu o făurească folosind capul lui Adam, de teamă ca ea să nu fie pretenţioasă, nici ochiul lui, de teamă ca ea să nu fie curioasă, nici urechea lui, de teamă ca ea să nu fie indiscretă, nici gâtul lui, de teamă să nu fie semeaţă, nici gura lui, de teamă să nu fie bârfitoare, nici inima lui, de teamă să nu fie geloasă, nici mâna lui, de teamă să nu fie şterpelitoare, nici piciorul lui, de teamă să nu fie umblăreaţă, ci a făcut-o folosind coasta, o parte modestă a lui Adam (…) Cu toate acestea, ea întruneşte toate aceste defecte.”
Adam a fost creat de Dumnezeu. A decis apoi să-l ajute, (eser kenegdo)
Geneza 2:18, 20 literar, “un ajutor înaintea lui”, “un ajutor corespunzător pentru el” şi a trimis un somn adânc peste el. În timpul somnului, a luat una dintre coastele lui (şela Geneza 2:21) şi a construit bana din ea o femeie (le issa) – Creaţia. Adam recunoaşte o înrudire cu această femeie (issa), deaorece a fost luată din (mino, cf, 1 Corinteni, 11:8 ek) OM (bărbat) (iş) Geneza 2:23. Este important să existe o asemănare formală între cei doi termeni, chiar dacă unii teologi consideră că termenii is şi issa sunt diferiţi, din punct de vedere etimologic.
Eva, prin intermediul şarpelui, îl determină pe Adam, să mănânce din fructul oprit (Căderea) şi este pedepsită de Dumnezeu să nască în dureri şi să fie (masal be) dominată de Adam. Hawwa, numită Eva de Adam (Geneza 3:20), este mama tuturor celor vii (hay). Sunt exegeţi, care adoptă teoria, potrivit căreia hawwa reprezintă o formă arhaică a termenului hayya “lucru viu” Septuaginta preia această idee şi o traduce în Geneza 3:20 prin noţiunea de zoe “viaţa”.
Alţii apreciază că este o analogie cu termenul aramaic “şarpe”, relaţionat cu o zeitate feniciană hwt (ce ar putea să fie un şarpe).
În Vechiul Testament, numele hawwa apare de două ori Geneza 3:20 şi 4:1, noţiunea de femeie este folosită mai frecvent.
În Septuaginta şi în Noul Testament, apare sub o altă formă Heua (Eua în unele manuscrise).
În Vulgata, a devenit Heva şi a ajuns Eva în traducerile actuale.
Zeul Enki din mitul sumerian trece printr-o serie de boli. Zeiţa Ninhursag vrea să le trateze. În acest sens, creează o zeiţă specială. Enki spunea “Mă doare coasta” (ti redactat cu logogram, care în limba akkadiană era silu “latura, coasta”, această îi răspunde că a creat-o pe zeiţa Nin-ti (“Doamna din coastă”), adică din coastă lui. Cuvântul sumerian poate însemna “Doamna care face viaţă”. Este posibil ca mitul respectiv să oglindească o relatare originală asemănătoare cu aceea din Geneză.
Modestia femeilor este abordată frecvent în literatura rabinică. Termenul ce defineşte toate atributele specifice este un substantiv ebraic şi anume “ţniut”, “a fi ascuns”. Puterea naturală de seducţie a femeii este periculoasă pentru bărbat şi trebuie ascunsă.
În Ket. 72a, se prevede că o femeie aflată în public, trebuie să-şi ascundă anumite părţi ale trupului şi, în special, părul. Totuşi, în Biblie, femeia are în păr diverse podoabe, în “Cântarea Cântărilor” cosiţele Sulamitei sunt elogiate, modul în care se împleteşte părul în cartea lui Isaia (3:24), cartea a II-a a lui Samuel (14:26) şi în capitolul 13 din Judecători. În cazul în care exista suspiciunea că a comis un adulter, era umilită şi părul era despletit de preot (Numeri 5:8).
În Ber. 24, se menţionează că şi vocea femeii sau pielea ei aveau valenţe sexuale provocatoare. Exegeţi moderni au interpretat această cutumă, prin faptul că femeilor, li se conferă un statut inferior, nu se are în vedere decât importanţa lor din punct de vedere sexual. Rabi Ioşua ben Hanania, în Talmudul din Ierusalim (Ber. 2:3), dă o explicaţie acestui fapt şi anume că femeia este tributară unui sentiment de jenă, deoarece a încălcat legea şi l-a ascultat pe şarpe. (dupa ARN şi PdRE 14). În consecinţă, apreciază J.Z. Lauterbach, pentru faptul că şi-a ascultat femeia, bărbatul nu trebuie să se simtă cuprins de ruşine. Originea acestei interdicţii a constat în modalitatea în care femeia a fost şi este privită de bărbat.
Rabi Eleazar în Geneza 22:2, menţionează “Femeia a fost înzestrată cu mai mult discernământ decât bărbatul”. Rabi Irmeia aprecia “femeia rămâne acasă în timp ce bărbatul iese şi învaţă discernământul, frecventând alte persoane.”. Faptul că femeia este superioară din punct de vedere al inteligenţei, implică într-un anume fel îndepărtarea ei de la cunoaştere sau din viaţa socială, deoarece ea nu are nevoie de aşa ceva.
Epoca în care au scris rabinii este o mărturie a restrângerii rolului femeii în spaţiul public. Potrivit rabinilor (BB 58a), Dumnezeu a împodobit femeia, care era foarte frumoasă cu diverse pietre preţioase şi a prezentat-o lui Adam. Frumuseţea nu este asociată femeii în povestirea biblică. Dumnezeu este acela care a oficiat prima căsătorie a omenirii, spun rabinii. (PdRE 12)
În Geneza 2:24, este prezentată unirea dintre Eva şi Adam, actul sexual: “Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un singur trup”.
Amândoi se află în acel spaţiu paradisiac. Apare ocazia de a-şi exercita liberul arbitru. Dumnezeu le poruncise să nu mănânce din roadele arborelui cunoaşterii binelui şi răului. Ei nu ascultă porunca. Chiar dacă tradiţia o consideră răspunzătoare pe femeie, amândoi sunt pedepsiţi, amândoi sunt responsabili pentru acest fapt.
În Talmudul din Ierusalim şi Midraş Raba, sunt explicate cele trei porunci pentru care sunt răspunzatoare femeile (Sab. 2:6, Gen. R. 17:8,).
Eva poartă vina faptului că bărbatul este muritor. Femeile pierd sânge, deoarece Eva este cea care a vărsat sângele lui Adam.
Eva este răspunzătoare pentru faptul că moartea exista. Femeia trebuie să aducă ofranda din aluat, pentru că Eva i-a adus prejudicii lui Adam, aluatul din care s-a plămădit lumea. Femeia trebuie să aprindă lumânările de Şabat, deoarece a stins în sufletul lui Adam, lumina lumii. Porunca de aprindere a lumânărilor la debutul şabatului şi a celorlalte sărbatori aparţine femeilor.
În Midraş Raba (Geneza R. 17:8) şi în Talmudul de la Ierusalim (TI SHab. 2:6), apare următoarea interogaţie “De ce i-a fost dată lui porunca aprinderii candelelor de Şabat?“ Adam, primul om, era candela lumii şi în Proverbe 20:27 apare “Sufletul omului este un sfeşnic de la Dumnezeu”. Într-un anume fel, cele două versiuni sunt diferite, Talmudul din Ierusalim se referă la Proverbe. Din acest text rezultă că doar Eva era răspunzătoare pentru neascultare. În textul Genezei, se menţionează că răspunderea aparţine celor doi şi apreciază că Adam prima fiinţă este bărbat şi nu o fiinţă androgină. Textul Proverbelor este interpretat prin faptul că-l desemnează pe bărbat prin excluderea femeii. Termenul adam implică pe amândoi. Pentru că Eva a greşit, sunt condamnate femeile din generaţiile următoare, pentru a o răscumpăra.
Poruncile ţin de domeniul căminului, sunt de natură pozitivă, legate de timp. Sunt în atribuţia femeilor, care se aflau în spaţiul privat la acele ore, în timp ce soţii lor erau la sinagogă. Potrivit lui Chava Weissler, se pare că în anumite rugăciuni (thine) redactate de femei, din secolul al XVII-lea persoana care aprinde lumânările dobândeşte o dimensiune mistică, acţiune similară cu cea a unui preot în Templu.
Mişcările egalitariste ulterioare au impus schimbarea rolului femeilor cu bărbaţii şi aprinderea lumânărilor nu mai aparţine exclusiv femeilor.
În cea de a doua naraţiune privitoare la Creaţie, femeia are rol activ, este protagonistă şi bărbatul are rol pasiv. Femeia este caracterizată de curiozitate.
Caută să afle cât mai mult, şarpele “ştie” aceasta şi o ispiteşte. Există o relaţie între femeie şi hrană, bărbatul este hrănit de femeie.
Tradiţia menţionează diverse texte în care femeia manifestă o influenţă extraordinară în toate demersurile, pe care le face bărbatul. În Gen. R. 17:7, conform cu Midraş Raba, apare “totul vine de la femeie; o femeie rea îl face rău pe bărbat; o femeie pioasă îl face pios pe bărbat”.
Influenţa femeii este fundamentală, însă şi bărbatul are posibilitatea de alegere. Sunt analize moderne ce afirmă că Eva prin aportul ei a adus cunoaşterea în lume. Adam se disculpă când este certat de Creator şi dă vina pe Eva (o parte din tradiţia iudaică adoptă această pozitie): “Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mâncat.” (Geneza 3:12)
Femeia nu-şi asumă fapta şi procedează analog bărbatului, dar vinovat de această dată este şarpele. Femeia este pedepsită prin faptul că va suporta durerile naşterii. Sunt şi alte traduceri, de pildă “Voi spori mult munca ta şi gravidităţile tale”, în care nu mai apare ideea naşterii în dureri. Potrivit tradiţiei evreieşti, nu există interdicţia uşurării travaliului şi a durerii naşterii.
O altă consecinţă, este faptul că va fi dominată de bărbat “Si dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va stapâni” (Geneza 3:16). În acest context, regăsim o situaţie patriarhală, în care femeia este dominată de bărbat, aflându-se într-o situaţie inferioară.
Eva este numită prima femeie din momentul în care iese din grădina Edenului şi devine mamă. În nume se regăseşte menirea să aducă pe lume copii, ipostaza de mamă se impune.
Debutul istoriei umane are loc din momentul izgonirii din grădina Edenului. Împreună cu Adam are trei fii Cain, Abel şi Set (Geneza 4:1-2:25). Din momentul în care iese din grădina Edenului şi devine mamă.
După mai multe izvoare rabinice (ARN A1, PdRE 11, Sanh. 38b) ordinul de a procrea a fost premergător păcatului săvârşit. Eva şi Adam au conceput înainte de păcat. Tradiţia evreiască menţionează astfel că păcatul nu are conotaţie sexuală. (Louis Ginzberg, Sexualitate “The Legends of the Jews”).
În Geneza R. 24:7, este prezentat astfel: “În ziua în care Elohim a creat fiinţa omenească, mascul şi femela i-a creat; în ziua aceea s-au petrecut trei minuni: au fost creaţi Adam şi Eva, au avut raporturi sexuale şi au zămislit.”. Rabinii admit faptul că fiii şi fiicele au avut-o pe Eva, ca mamă.
În Midraş PdRE 20, Eva şi Adam au fost înmormântaţi în peştera Makpela la Hebron.
Eva apare în finalul povestirii şi-l numeşte pe Cain “Dobândit-am (rădăcina ebraică a crea) un om de la Dumnezeu” (Gen. 4:1). Femeia preia puterea de a numi de la bărbat, femeia devine subiect. Se impune ipostaza de femeie-creator, ce trimite la naraţiunile mitologice în care zeiţa mamă este asociată cu divinul. Implică şi o răsturnare de situaţii, o re-venire către creaţia egalitară.
Du-parţufin in Cabala şi andoginul in Geneză
Iubirea şi atracţia erotică sunt fundamentale în relaţiile interumane. Încă din cele mai vechi timpuri aceste probleme au fost cercetate. Cum se explică, de fapt, atracţia unei persoane faţă de alta?
Cum funcţionează atracţia erotică în cazul entităţii primordiale bisexuale, dar în mistica evreiască medievală şi premodernă?
Principala direcţie cabalistică este cea teozofică şi teurgică. Se axează pe teoria intradivină bazată pe eros şi sex. Literatura teozofic-teurgică abundă în descrieri ale unor perechi de atribute divine sau sefirot, descrise ca nişte cupluri diferenţiate sexual. Înţelegerea acestora se bazează pe natura şi dinamica perechilor sefirotice.
În acest sens, există o veche discuţie cabalistă susţinută de R. Abraham ben David din Posquières (întâlnit sub numele de Rabad), bazată pe fundalul unor tradiţii mult mai vechi referitoare la cupluri.
Literatura rabinică a influenţat mulţi cabalişti, chiar şi unii rabini. Conceptul de androgin era considerat nelegal. Putea deveni din punct de vedere al formei ideal. Nu ştim în ce măsură dobândirea unei stări de androginitate de către divinitate ar putea fi considerată ca ideal.
Astfel se întâmplă în unele sisteme teozofice. În situaţia în care androginitatea divină este ideală, atunci şi androginitatea umană poate aspira către acest statut.
Din literatura cabalistă, se desprind diverse concluzii în privinţa termenului du–parţufin, miticul androgin facial şi marginalitatea noţiunii androgin ce presupune o formă umană prozaică.
În literatura de profil, erotismul şi sexualitatea sunt prezentate eterogen din punct de vedere religios. Această situaţie diferă de alte forme de manifestare ale relaţiilor sexuale în antichitate, de gnosticism şi creştinismul primar.
În privinţa teoriei gnostice, Carl G. Jung afirmă:
“Gnosticismul… a încercat din răsputeri să subordoneze psihologicul metafizicului”, referindu-se la conceptul de hermafroditism. Iar Bertil Gartner nota: “În sistemele gnostice, relaţia bărbat femeie este, în principiu, motivată de structura lumii cereşti, puterea masculină şi feminină care tânjesc după unitate.”[5]
De fapt, trupul, factorii fizici se subordonează noţiunilor sau credinţelor spirituale legate de concepte metafizice. Jung afirmă că misticismul reprezintă dominaţia unei psihologii spirituale asupra celei umane; sau un sistem în care erosul ideal subordonează comportamentul uman sexual unui anume tip de spiritualitate erotică asexuală sau transsexuală, sexul fiind inferior şi trupesc comparativ cu relaţia dintre contrarii reprezentată de androgin.
În relaţia dintre sexual (diferenţa dintre cele două sexe) şi erotic, numai erosul poate sublima. După opinia lui Jung, androginul este ideea primordială, ce a devenit un simbol al unirii creatoare a contrariilor, un simbol ce uneşte.
Mircea Eliade a fost preocupat de acest mit pe care-l defineşte ca un simbol al întregimii ce rezultă din fuziunea sexelor, din care se va produce o nouă conştiinţă nepolarizată.[6]
Jung extrapolează de la tradiţiile gnostice spre forme mai vaste de comportament uman. Mircea Eliade abordează un ideal transistoric independent de o modalitate religioasă specifică. Potrivit concepţiei lui androginitatea este un simbol de coincidentia oppositorum.
În literatură, sunt mai multe descrieri ale concepţiilor androginului care transcende polaritatea masculin-feminin, creând un mod de existenţă sui generis.[7]
Meeks un important teoretician al culturii religioase antice în lucrarea The Image of the Androgyne asimilează noţiunea androgin cu rebeliune metafizică. În acest context, al cercurilor creştine gnostice aminteşte de metastazis-ul lui Eric Voegelin. Susţine că în iudaism mitul seveşte pentru a rezolva o dilemă exegetică şi pentru a veni în sprijinul monogamiei.
Moshe Idel vede în imaginea androginului o influenţă externă, cu rol formativ fie în exegeza timpurie a Bibliei (datorită noţiunilor greceşti) fie în cea midraşică, ca parte a dilemei exegetice. În scrierile lui Jung, Gartner şi Meeks realitatea metafizică îl determină pe omul obişnuit religios la o depăşire, la atingerea unui ideal.
Metafizica androginului îl invită pe om la o experienţă a plenitudinii. Androginul se prezintă ca o modalitate de transcendere. Existenţa umană trebuie să fie regenerată şi se poate salva prin imitarea unui model divin.
Realitatea poate fi depăşită prin transcenderea diferenţelor dintre masculin şi feminin. În această situaţie idealul transmite o noţiune de stază.
Una din principalele datorii religioase în iudaism era procreaţia, iar sexul instrumentul acestuia. Imaginarul avea conotaţie importantă în descrierea relaţiilor dintre Israel şi Dumnezeu. De fapt, acestea sunt complementare (ca şi comunitate).
În cazul misticismului monastic creştin, era întâlnit imaginarul erotic în scrieri literare, ce respingeau relaţiile sexuale. De fapt, prezenţa imaginarului erotic nu este o mărturie a unei atitudini pozitive faţă de sex.
Totuşi, există un acord între imperativul halahic de a procrea şi datoriile legale ale soţului faţă de soţia lui – onah – ce includ şi satisfacerea nevoilor ei sexuale. Intervin şi imaginile ce au servit ca moduri de definire a relaţiilor dintre Dumnezeu şi evrei, mai precis cele matrimoniale. Teoriile potrivit căruia sexul şi erosul coincid în mare măsură erau cunoscute de cercurile rabinice. Le întâlnim şi în teologia evreiască după evul mediu.
Textele mistice evreieşti tratează androginul. În rândurile următoare, androginul cuprinde semantica termenilor ebraici androgynos şi du-parţufin. Androgynos întâlnim în textele ebraice cu sens predominant de hermafrodit. Du-parţufin – menţionează existenţa a două feţe, mai degrabă decât existenţa la două organe sexuale diferite la omul primordial.
În Geneza 1,27, scrie:
“Şi Dumnezeu l-a făcut pe om. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”
“l-a făcut” Philon (op. if. 27)[8] şi Origen (Hom. Gen. 1,13) opun omul făcut din acest verset, de omul plăsmuit din Gen. 2.7.
Origen[9] scrie “Omul interior este făcut” în vreme ce ”omul exterior este plăsmuit”.
Apare, apoi, o trecere de la singular omul, la plural i-a făcut.
Tradiţiile rabinice semnalează o alterare a acestui verset “l-a făcut bărbat cu orificii femeieşti”. Sunt tradiţii rabinice despre omul primitiv androgin. (Talmud B, Berakhoth 61a, Erouvim 18a; Philon Opif. 152, Cher. 59, QG 125) Augustin critică această reprezentare a lui Adam androgin (Gen. Litt. XXII, 34).
Pe urmele lui Philon, Origen interpretează alegoric partea femeiască şi partea bărbătească vorbind despre un spirit masculin pozitiv şi un spirit feminin negativ, două categorii paradigmatice (Hom. Gen. 1,15).
În literatura cabalistă, predomină folosirea termenului de du-parţufin. În literatura rabinică apare frecvent noţiunea androgynos.
În Biblie, se constată o atitudine ambivalentă faţă de entitatea primordială masculină – feminină. Separarea este pozitivă şi decurge o atitudine negativă faţă de hermafroditism.
În literatura rabinică, midraşică sau halahică, androgynos este provenit din limba greacă şi se referă la conceptul de hermafrodit.
Forma de androgin descrie starea lui Adam înainte de facerea Evei, o fiinţă creată de Dumnezeu, desigur pozitivă. De fapt, categoria androgynos este mai puţin dezirabilă, ca formă de existenţă umană. Pentru a putea îndeplini poruncile religioase omul trebuie să fie un bărbat diferenţiat, desăvârşit.
Termenul du-parţufin se referă la o structură deosebită la androginul facial, dar apare şi în moduri de acţiune. Cartea Zoharului evidenţiază laudativ raportul faţă către faţă.
În Cabala lurianică, devine principiu cosmogonic specific existenţei permanente.
În mitul platonic, poziţia spate în spate nu facilitează procrearea. În poziţia faţă către faţă, întâlnită în multe scrieri teozofice, avem condiţia sine-qua-non a evoluţiei în plan divin şi uman. Poziţia faţă către faţă este superioară în situaţiile: revelaţia lui Moise şi descrierile rabinice ale heruvimilor.[10]
Cabaliştii teozofici consideră superioară poziţia faţă către faţă. Statutul iniţial al poziţiei fiind de spate către spate, revenirea la această poziţie, din punctul lor de vedere, nu este credibilă.
Scrierile cabaliste şi hasidice consideră starea de unitate de domeniul sublimului exclusiv în cazul experienţelor mistice momentane şi nu la forme obişnuite ale existenţei. Unii gânditori rabini au pus accentul pe latura reală şi trupească. Modul de abordare al conceptului de androgin facial în şcoli cabaliste şi hasidice ar putea da un răspuns la întrebarea, dacă perfecţiunea trecutului şi viitorului pot coincide.
Mitul androginului in Geneză
Exegetul Philon din Alexandria a fost unul din puţinii gânditori teologici din iudaismul antic preocupat de atributele divine, modul lor de acţiune. Nu a fost de acord cu interpretarea antropomorfică a Genezei.[11]
Atributele divine sunt simbolizate de cei doi heruvimi din sfânta sfintelor din Templu:
“Căci este necesar ca Puterile, cea Creatoare şi cea Regală, să se privească şi să-şi contemple frumuseţea, conspirând în accelaşi timp spre binele lucrurilor care au luat naştere. În al doilea rând, întrucât Dumnezeu, care este Unul, este şi Creator şi Rege, este firesc ca Puterile, deşi sunt despărţite, să se unească iar. Căci a fost bine ca ele să fie despărţite pentru ca una să fie creatoare, iar cealaltă conducătoare. Căci aceste roluri diferă.”
Iar puterile au fost unite într-un altfel, prin juxtapunerea exterioară a numelor[12], pentru ca Puterea Creatoare să poată avea o parte din cea Regală, iar cea Regală din cea Creatoare. Amândouă se închină la scaunul Milei”.
Moshe Idel menţionează în privinţa aceasta (Kabbalah: New Perspectives): cele două atribute divine s-au manifestat în acelaşi timp, au fost apoi despărţite. Ulterior, au redobândit o parte din această unitate primordială prin privirea Scaunului Milei. Scopul divizării celor două atribute este crearea şi conducerea lumii.
Urmează momentul de redobândire a stării primordiale. Atributele, asemenea heruvimilor din Templu, se privesc una pe cealaltă.
Dumnezeu desparte masculinul de feminin. Această despărţire este caracteristică Bibliei şi multor texte evreieşti de mai târziu. Într-un tratat vechi există descrierea primului cuplu:
“Dumnezeu conducătorul eonilor şi puterilor ne-au separat cu mânie. Atunci am devenit doi eoni, iar gloria din sufletele noastre ne-a părăsit, pe mine şi pe mama Eva.[13]”
Adam şi Eva sunt primul cuplu în paradis, dar şi entităţi apostatice. Acestă aminteşte de mitul androginului la Platon în Banchetul (189d.-193d). Cităm:
“Cândva demult oamenii erau de trei feluri (…) de fel bărbătesc şi femeiesc şi de un al treilea fel, care era părtaş la fiecăruia dintre cele două (…) Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat femeie, un androgin iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie. Din el, a rămas doar numele (…) ca poreclă de ocară.
În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de atunci se înfăţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturile formând un cerc; aveau patru mâini şi tot atâtea picioare, singurul lor cap aşezat pe un gât rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau ţinându-se drept şi putând să se mişte înainte şi înapoi, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roată aruncându-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe pământ.
Erau trei feluri de oameni: cel bărbătesc îşi avea obârşia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ. (…) aceste fapturi semănau cu astrele care le zămisliseră. Erau înzestrate cu o putere nemăsurată şi mândria lor era uriaşă.”
Zeus şi ceilalţi zei s-au sfătuit ce să facă cu aceste făpturi. Zeus a decis să-i taie în două pe fiecare dintre cele trei tipuri pentru a le slăbi puterea şi lor (zeilor) le vor fi de folos. Dacă vor stărui în trufia lor vor fi tăiaţi încă o dată în două, pentru a nu mai putea merge decât într-un picior.
Zeus a poruncit lui Apolon ca tuturor celor tăiaţi, să le întoarcă faţa şi jumătate de gât în partea despicată, pentru a o avea mereu în faţă şi să se poarte cu măsură. Şi Zeus
i-a poruncit lui Apolon să vindece părţile rănite.
Trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă, în dorul de a se retopi într-o singură fiinţă.
Iniţial, părţile sexuale se aflau la spate. Ulterior, lui Zeus făcându-i-se milă de ei. le-a mutat în faţă. Astfel, seminţia oamenilor a început să se înmulţească.
Aşadar, fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaştere. Fiecare îşi căută mereu jumătatea pentru a se întregi.
În “Apocalipsa lui Adam”, ca rezultat al acestei despărţiri, gloria celor doi s-a diminuat.
Gândirea gnostică descrie primul cuplu ca doi eoni.
În “Pseudo-Philo” întâlnim două entităţi existente înainte de creare[14] – conform lui Marc Philomenko.
Încă de acum un secol, a apărut ideea că teoriile gnostice cu privire la sigizii au avut un impact asupra materialului midraşic.
“Pseudo-Philo” şi “Apocalipsa lui Adam” menţionează un cuplu ceresc, ce se separă dintr-o entitate mai mare.
Sunt tradiţii evreieşti ce vorbesc despre cupluri de îngeri diferenţiaţi sexual. În textele iudeo-creştine, sunt trimiteri în privinţa acestui fapt.[15]
În “Cartea slavonă a lui Enoch”, apare un pasaj ce nu se poate localiza geografic sau istoric:
“Domnul Dumnezeu cu cele două mâini ale Lui a făcut omenirea; şi după chipul Lui, mic şi mare Domnul a creat. Cine insultă chipul unui om batjocoreşte chipul Domnului…”[16]
Feţele divine corespund entităţii umane masculin- feminină, corespund termenilor mic şi mare. Interpretarea o întâlnim în “Zohar” că descrie Chipul Mic şi Chipul Mare, Ze’ir şi Arikh’ Anppin.
Cabala teozofică redactată de R. Abraham ben David (ce locuia la Posquières, în sudul Franţei) este unul din primele texte cabaliste. Sunt întâlnite subiecte erotice şi sexuale. Unele pasaje amintesc de teoriile lui Philon, deşi puţin probabil să fi fost sursa pentru acest învăţat din Evul Mediu. Un exemplu ar fi pasajul următor care abordează relaţiile dintre atributele divine, text redactat probabil în jurul anului 1175:
“Adam şi Eva au fost creaţi du-parţufin, pentru că femeia să-şi asculte bărbatul, viaţa ei depinzând de el, pentru că el să nu apuce pe drumul lui (singur), iar ea pe drumul ei.[17] Între ei va fi mai degrabă atracţie şi prietenie şi nu se vor despărţi unul de celălalt, iar peste ei va fi pace, iar în casa lor linişte.[18]”
La fel se întâmplă când vine vorba despre cei care fac adevărul (Po’alei ha- Emmet) ”ale căror fapte sunt adevăr.”
Secretul du-parţufin-ilor se referă la două probleme.
Iniţial, s-au emanat două contrarii: judecată sobră
(ki yadu’a) mila desăvârşită.
In cazul in care nu erau emanate (ve-illu lo’ ne’etzlu) ca du- parţufin şi dacă fiecare făcea, ce dorea (separat) conform trăsăturilor sale, s-ar manifesta, ca două puteri ce lucrează separat, neavând legătură şi nici ajutor din partea perechii sale.
Au fost create du-parţufin. Faptele lor sunt realizate împreună şi în mod egal be-shawweh la unison bi-yhud gamur.[19] Dacă nu ar fi create du-parţufin, din ele nu s-ar putea întâmpla nici o unire perfectă. Atributele nu ar converge între ele, cel al milei cu al judecăţii şi invers.
Deoarece au fost rezultatul creării du-parţufin, fiecare se poate apropia de partenerul său, se poate uni cu acesta.
Dezideratul este unirea de bunăvoie, pentru că Tabernacolul să nu fie solitar. Ideea o întâlnim în Exod 36.13. Tabernacolul şi, uneori, Templul divin un simbol recurent al puterilor, ce constituie tărâmul sefirotic.
Tema plăcerii, satisfacţia sexuală sunt importante în căsătorie. În urma procesului recurent de integrare dintre bărbat şi femeie, în care sunt incluse şi momentele de plăcere, niciunul dintre cei doi nu se transformă complet şi nici nu se încorporează unul pe celălalt.
În textul cabalist în Biblie, în sursele midraşice, separarea celor două părţi ale lui Adam nu are caracter punitiv, ca în mitul platonic.
Separarea are rol pozitiv impusă de Dumnezeu dintru început, pentru a-i oferi un sprijin bărbatului. Idealul este starea prezentă, ce creează posibilitatea bunăstării femeii, a bărbatului şi posibilitatea procreaţiei.
Există teoria rabinică, potrivit căreia fiinţa cu două feţe intermediază întâlnirea sexuală faţă către faţă.
Idel apreciază- din punctul de vedere al lui Rabad nu este favorabilă întoarcerea la starea primordială.
Separarea componentelor bărbăteşti de cele femeieşti nu este doar un eveniment pământesc, ce are loc în timp mitic, dar şi un eveniment superior – despărţirea a două atribute divine, ce au fost, iniţial, unite, chiar dacă aveau calităţi diferite; caz ce se numeşte coincidenţia oppositorum.
În Geneză 2,18:
“Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine să fie omul singur. Să-i facem un ajutor pe potriva lui.”
Septuaginta foloseşte pluralul să facem. De fapt, pune pe acelaşi plan crearea femeii cu a bărbatului, în timp ce textul masoretic foloseşte singularul voi face.
Şi mai departe:
(2,21) “Atunci Dumnezeu l-a toropit pe Adam şi l-a cufundat în somn, I-a luat o coastă, iar locul ei l-a umplut cu carne.“
“l-a toropit”, în Septuaginta: “Dumnezeu a aruncat o toropeală (ekstasis) asupra lui Adam.” Noţiunea nu are sensul de extaz, ci de toropeală, stare de leşin. Potrivit lui Philon[20], termenul se referă la calmul gândirii. Ioan Gură de Aur notează un somn letargic. (ibid.1,20) Metodiu vorbeşte despre plăcerea extatică, ce prefigurează unirea sexuală.[21] Augustin vede extazul profetic al lui Adam, ca o modalitate de revelare a tainei căsătoriei sau patimile lui Iisus.[22]
Termenul coastă se referă la partea laterală a corpului. Philon are această înţelegere asupra noţiunii, ca şi Clement Alexandrinul, ce menţionează singurul loc moale al lui Adam, pe care Dumnezeu l-a luat, spre a face un lăcaş pentru sămânţa lui, pe Eva. În limba ebraică, există un joc de cuvinte unde cuvântul işşah (femeie), derivă din iş (bărbat).
(2.24) “de aceea bărbatul îşi va lăsa tatăl, mama sa şi se va lipi de femeia sa, iar cei doi vor deveni un singur trup.” Traducerea literară vor deveni o singură carne. Tradiţia ebraică vorbeşte, în legătură cu acest verset, despre căsătoria paradisiacă, fixată de Dumnezeu ca normă ideală.
Mitul androginului reactualizat în rituri
Androginia reprezintă totalitatea originară, care include toate posibilităţile. De fapt, omul primordial, stămoşul mitic este conceput în diverse tradiţii ca androgin. Miturile specifice androginiei divine şi umane se reactualizează în rituri.
Androginia are valoare iniţiatică. Se materializează în travestirile intersexuale destul de frecvente în Grecia antică.
Plutarh menţionează câteva cutume. În Argos, mireasa îşi pune o barbă falsă pentru a-şi întâmpina soţul (Plutarh – Virtutea femeilor p. 245). În Cos, soţul îşi întâmpină soţia în veşminte femeieşti (Plutarh, 58 – Problema greacă).
În exemplele menţionate, travestirea este în strânsă relaţie cu căsătoria. Travestirile erau întâlnite şi în timpul altor sărbători din Atena (Oschoforiile) cu ocazia culesului viilor şi comemorarea întoarcerii lui Tezeu.
Travestirile cu scop iniţiatic se practicau în cazul unor ceremonii dionisiace, cu ocazia sărbătorilor Herei la Samos şi cu alte ocazii.[23] Erau întâlnite în cazul Carnavalului, cu ocazia sărbătorilor de primăvară în Europa, în cadrul ceremoniilor agricole din India, Persia şi alte regiuni din Asia.[24] Scopul acestui rit era ieşirea din sine însuşi, posibilitatea de a transcende situaţia personală.
O altă funcţie a acestui rit (androgin) – materializat prin travestire – este regăsirea situaţiei iniţiale, transumană şi transistorică, ce a fost înaintea constituirii societăţii umane. Această stază nu poate fi permanentizată în timp istoric, dar este necesar să i te integrezi pentru a reconstitui, numai pentru o clipă plenitudinea începutului, izvorul sacrului şi al puterii.
Fiecare situaţie în parte defineşte:
– o totalizare rituală;
– o reintegrare a contrariilor;
– o revenire la Haosul primordial, la unitatea nediferenţiată, ce a generat Creaţia. Procesul se desfăşoară printr-o supremă regenerare, ce duce la creşterea puterii.
Atât în cazul mitului Androginului primordial (strămoşul umanităţii), cât şi în cazul miturilor cosmogonice in illo tempore (la început), există o totalitate compactă, care, ulterior, a fost segmentată pentru a da naştere Lumii Androginului primordial, descris de Platon (cel sferic), îi este corespondent în plan cosmic, oul cosmogonic sau uriaşul antropocosmic primordial.
Androginul a fost şi este o enigmă a societăţii umane. Se asimilează omului perfect- omului total. Ar putea fi un alt tip de umanitate.
Mitul androginului, care apare la începuturile lumii corespondent totalităţii. ar putea fi regăsit şi în viitor. În “Banchetul“, platonician androginului nu i se substituie omul, deoarece în urma căderii din paradis, plăteşte păcatul.
Căderea a fost rezultatul prezenţei unei fisuri în lumea spirituală. Cauza ar putea fi revolta lui Lucifer moment tainic şi impresionant, prin care răul a avut acces la Creaţie. Căderea nu ar fi avut loc fără o intervenţie exterioară.
Adam tributar liberului arbitru, a fost rupt de comuniunea cu Dumnezeu.
Păcatul săvârşit de Adam reflectă revolta intelectuală ce are la bază trufia, dar şi intrarea în rezonanţa plăcerilor senzuale.
Astfel, s-a înstrăinat de vocaţia îndumnezeirii. A atras nesiguranţa în existenţa Cosmosului, prin cădere opera ziditorului a dobândit un alt aspect.
În cazul căderii, funcţionează o forţă centrifugă, îl va tăia/dezlipi pe om de centrul său ontologic, dar va fi guvernat de dezagregare, disociere. Procesul nu s-a finalizat, întrucât susţinerea Creaţiei a avut loc şi după cădere Dumnezeu – Cuvântul în El şi prin El, toate fiind aşezate în acţiunea împreună cu Duhul Sfânt.
Revenind la mitul androginului – femeia şi bărbatul constituiau un singur trup, dar cu două feţe. Androginii, fiinţe cereşti, s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, ca de altfel, şi Titanii. Însă, Dumnezeu i-a pedepsit.
Dumnezeu i-a despărţit, fiecare a primit câte un spate şi de acum înainte vor trăi separat. Femeia, ca şi bărbatul vor fi supuşi la chinul căutării şi, eventual, al găsirii jumătăţii. Scopul este devenirea unuia singur, din cei doi unul. Androginul din mitul platonician are forma sferică, considerată desăvârşită.
A funcţionat ideea androginiei ca tipologie umană perfectă, asupra căreia
s-au remarcat influenţe ale sistemului de teologie mistică. O remarcăm în mistica şi teozofia orientală şi occidentală.
Mircea Eliade a conferit acestui mit un rol important, aducând exemple din religiile greacă, egipteană, indiană, persană. Eliade a pledat pentru faptul că lumea duală este ireală. Mântuirea are loc prin reîntoarcerea la Unul şi la Omul-primordial Adam-Eva ce era androgin.
În cadrul tradiţiilor mistice: creştinismul, iudaimul, islamismul – androginul ca mit nu putea fi la îndemâna tuturor, fiind o doctrină, ce nu putea fi înţeleasă.
În concepţia iudaismului, Adam este androgin, ca în majoritatea religiilor lumii Unirea prin căsătorie îl face pe om să devină originar.
În creştinism, acest mit dobândeşte alte dimensiuni. Sfântul Pavel asimilează androginia cu perfecţiunea la nivel spiritual. În Geneză, Facere 2:14, apare:
“De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”
În privinţa îngerilor, se acceptă androginia. Încadraţi în creştinism se caracterizează prin inteligenţă, conştiinţă în manifestări şi echilibrul antichităţii.
“În fiinţa lor fără prihană nu străbate nici umbra vreunei pasiuni omeneşti. Ei nu cunosc nimic din uraganele ce biciuie biată făptură omenească absorbită în antagonismul sexelor de instinctul erotic.”[25]
Ioan Damaschin menţionează că scopul îngerilor este contemplarea dumnezeirii, la fel proceda omul paradisului.
Mesia apare în scrieri religioase ca “Evanghelia Egiptenilor”, că va reveni în momentul în care omul îşi va desăvârşi condiţia androginică, bărbatul şi femeia vor fi unul la exterior şi interior.
Mircea Eliade s-a oprit asupra faptului că androginul lui Platon[26], cât şi omul primordial au fost înainte de toate un ideal colectiv, experienţă religioasă la nivel colectiv. Ritualurile sunt modalităţi prin care se contopesc contrariile sacrul şi profanul.[27]
În cazul evreilor, faptul că fiinţează separat este mult mai valoros decât unirea iniţială. “Carne din carnea mea şi os din oasele mele” semnifică egalitatea în sine, identitatea de natură dintre femeie şi bărbat, dar şi identitatea de destin de demnitate. Relaţia personală este prioritară şi apoi relaţia sexuală.
Există teza care se pronunţă împotriva androginului şi în favoarea creării Evei “din coastă adamică”. Se impune o prioritate a masculinului, ce rezonează cu prototipul umanului şi eshatologia este recognoscibilă în maternitate, văzută ca salvarea umanităţii.
Femeia şi bărbatul “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”
Etimologia termenului din ebraicul “issa” şi grecescul “gyne”. Termenul işa issa, derivă din masculinul iş (bărbat). Potrivit etimologiei, femeia provine cvasi-gramatical din bărbat. În acest context, se remarcă demnitatea unică a limbii ebraice, ce face referinţe la procesul Creaţiei.
Femeia, ca şi bărbatul, a fost făcută “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, potrivit Genezei “parte bărbatească şi parte femeiască i-a făcut” (1,27). Femeia trebuie să vina în întâmpinare şi în ajutor bărbatului. (Gen. 2:20)
Din punct de vedere biologic, evoluţia a fost diferită. Creaţia prevede două acte distincte, primul este pentru crearea lui Adam şi, celălalt, pentru crearea femeii. Din această perspectivă, un text rabinic menţionează prioritatea pe care a avut-o la nivel profetic Sara asupra lui Abraham.
Pe măsură ce timpul a trecut, rolul femeii s-a diminuat în comparaţie cu cel al bărbatului.
Iisus a pus femeile pe acelaşi plan de egalitate cu bărbatul. Mesajele Sale erau şi pentru ele, le-a acordat importanţă şi ajutor. Atât femeia, cât şi bărbatul se pot mântui.
De la Pavel este principiul potrivit căruia “Dumnezeu nu este părtinitor” şi în Hristos “nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască”, întrucât creştinii sunt “toţi… una în Hristos Iisus”. (Galateeni 3:28)
În capitolul final al Proverbelor, femeia apare ca un adevărat geniu al căminului. Frumuseţea şi graţia sunt daruri şi nu le ia în considerare. Preocupările sale sunt de altă natură. Contribuie la viaţa publică a bărbatului.
Femeia şi bărbatul în Talmud[28]
Filosoful francez Emmanuel Levinas (1906-1995) aprecia “Femininul figurează printre categoriile Fiinţei.”
La crearea Universului au contribuit zece verbe. Printre acestea rabinii situează şi construcţia “Nu este bine ca bărbatul să fie singur”. Rabi Iosi i se adresează profetului Ilie, solicitând o explicaţie pentru versetul din Geneza “despre femeia ca ajutor al lui Adam.”
În parabolele talmudice, există posibilitatea întâlnirii miraculoase. Profetul, în răspunsul lui, menţionează rolul femeii, în acelaşi ton ca şi întrebarea: “Barbatul aduce acasă grâu – mestecă el oare grâu? El aduce acasă lâna – se poate îmbrăca oare cu lâna? Femeia îi luminează ochii. Ea îl pune pe picioare.
Vocaţia ontologică feminină nu implică “cucerirea”. Spiritul masculin acţionează pe orizontală, vrea să supună natura şi, ulterior, se ridică pe verticală. În acele momente femeia intervine… Existenţa femeii, afectivitatea, tandreţea, căldura se manifestă în spaţiul locuit, femeia fiind însăşi locuirea.
Femeia, în iudaism, are un caracter revoluţionar în raportul cu datinile epocii, dar şi cu civilizaţiile orientale în care se afla lumea biblică. Talmudul conţine texte legislative în privinţa căsătorie.
În Biblie şi Mişna[29], se menţiona faptul că o căsătorie, poate fi contractată numai prin actul sexual. Talmudul ia atitudine în această privinţă. Ketuba este numit contractul ce stabileşte logodna, urmează căsătoria.
Prima căsătorie a creaţiei a fost oficiată de Dumnezeu, potrivit midraşului. A fost cea dintre Adam şi Eva, la adapostul unui baldachin, alături de îngeri care cântau şi dansau. (Perioada talmudică, vârsta la care se căsătorea o fată era de doisprezece ani, uneori chiar mai devreme. Căsătoria apărea ca o tranzacţie, în urma căreia fata trecea de sub protecţia tatălui sub protecţia soţului.
Femeile, spre deosebire de bărbaţi, potrivit opiniilor unor rabini, pot avea uneori dorinţe, dar alţii le contestă, afirmând că sunt imune la acest fapt. Interesante au fost întotdeauna părerile bărbaţilor despre ei şi nu numai…
Femeia şi bărbatul nu se pot realiza decât împreună. Chipul lui Dumnezeu se regăseşte în cuplu. Imaginea femeii este întrucâtva peiorativă, comparativ cu cea a bărbatului.
În Midraş[30] (Gen. R. 8:1), se specifică faptul că prima fiinţă a fost androgină şi, ulterior, a fost împărţită în două, pentru a deveni bărbat şi femeie. În căsătorie, se realizeaza unirea bărbatului cu femeia, deci, reîntoarcerea la prima fiinţă mitică, ce a fost creată după “chipul lui Dumnezeu”.
Există şi o a doua povestire a creaţiei în cartea Genezei în care se relatează că în timp ce Adam era adormit, Dumnezeu i-a luat o coastă şi a creat femeia. Potrivit tradiţiei, din acel moment, bărbatul îşi va cauta coasta, este în firea lui să curteze femeia şi mai puţin a femeii să curteze bărbatul. Este o persoană care a pierdut ceva şi doreşte să găsească. (Kid.2b) Rezultă că în societatea patriarhală, femeia are mai degrabă un rol pasiv, iar femeia este aceea care întregeşte bărbatul.
Femeia purta cu ea binecuvântarea (BM 59). Femeia nu avea un rol public, nu avea o independenţă, dar unii au apreciat-o ca pe o “regină a căminului
Există două construcţii contradictorii în Biblie, şi anume: “Cel ce găseşte o femeie dă peste un lucru de mare preţ.” (Proverbe18.22) şi “Şi-au găsit femeia mai amară decât moartea, căci ea este capcană, inima ei: laţuri, şi braţele ei: cătuşe!” (Ecleziast 7:26). Rezolvarea este aceasta: “Dacă femeia este bună, bunătatea ei e fără de margini; dacă ea e o femeie rea, răutatea ei e fără de margini.” (Iev. 63)
Studiind comparativ, rolul femeii şi importanţa ei în iudaism este asemănător cu acela din societatea elenistică din vremea respectivă, aprecia Eliezer Berkovits (in Jewish Women in Time and Torah, p. 25-28). Femeia pentru bărbat era un altul.
Dumnezeu a numit Adam nu numai bărbatul, ci şi femeia “reuniţi, ca şi cum ar fi fost doi, ei erau unul, ca şi cum unitatea persoanei, nu ar fi putut triumfa în faţa pericolelor care o pândesc, decât printr-o dualitate înscrisă în propria esenţă.” (Em. Levinas)
Dumnezeu a suflat “ruah” (duh) pentru a da viaţă lui Adam. Duhul se poate întoarce către sine. Femeia este aceea care-l ajută pe bărbat să cunoască binele, îi dă bucurie, îi vine în întâmpinare, îl iartă şi, prin prezenţa sa alături de el, îl binecuvântează. Bărbatul nu poate fi fără femeie deoarece “diminuează prezenţa lui Dumnezeu în lume”.
Potrivit sfântului Grigorie de Nyssa şi sfântului Maxim Mărturisitorul crearea Evei a fost un fapt săvarsit de Dumnezeu cu prevederea pacatului si a consecintelor pentru omenire.
Luata din firea lui Adam , os din oasele sale si trup din trupul sau, Eva o nouă persoana umana, intregea firea lui Adam, era aceeasi fire , acelasi trup. Consecinţă a pacatului, aceste doua prime persoane au devenit doua naturi despartite, doua fiinte individuale având intre ele legaturi exterioare. Potrivit Genezei 3,16 dorintele femeii se indreapta spre barbat si stapanirea barbatului se exercita asupra femeii.
După pacatul originar firea umana devine impartita, taiata in mai multi indivizi.
Dupa cădere voluptatea s-a separat de procreatie, mai precis se desfasoara una dupa cealalta.
Omul va fi fire individuală şi se va incadra intr-un tot, fiind un element ce face parte din componenţa universului si ca persoana , situatie in care deţine totul. Firea este conţinutul persoanei, persoana este existenţa firii.
Distincţia dintre persoane şi fire reproduce in lume ordinea de viata dumnezeiască exprimată prin dogma treimică Este fundamentul intregii antropologii creştine, intrucât creştinismul este o imitare a firii dumnezeieşti, potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa.
autor: Drd. Yolanda Constantinescu,
Membru in cadrul Comitetului Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii
Divizia de Istoria Ştiinţei din ACADEMIA ROMANĂ
Studiu prezentat in cadrul Conferintei Nationale de Antropologie Urbana, editia I-a, Roman, septembrie 2009
Bibliografie
Bailey, D.S. – The Man-Woman Relation in Christian Thought, 1959
Balandier, G. – Le Detour. Pouvoir et modernité, Fayard Paris, 1985
Ben-Zion, Dinur – Emancipation Encyclopedia iudaica, Jerusalem, 1971
Buber, Martin – Le Dieu vivant in Lossky, Vladimir
Burrows, M. – The Basis of Israelite Marriage, 1938
Dimont, Max – Evreii, Dumnezeu şi Istoria, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997
Eisenberg, Josy – La Femme au temps de la Bible, Paris Stock, L. Pernoud, 1993
Elon, Amos – Les israeliens, portrait d’une people, Stock, 1972
Gaster, Theodore – Myth, Legend and Custom in the Old Testament, New York, Harper, 1969
Gdalia, Janine, Goldmann, Annie – Le Judaisme au feminine, Paris Balland, 1989
Ginzberg, Louis – The Legends of the Jews, vol. V, p.134 şi Gen. R. 22:2 ed. Verdier
p. 246, n. 7, “Prima relaţie sexuală între Adam şi Eva a avut loc, cu siguranţă, în grădina Edenului, înainte de păcat (…) în schimb durata sarcinii provine de la păcat. În timpurile mesianice concepţia şi naşterea vor fi simultane.”
Granquist, H. – Marriage conditions in a Palestinian Village 2, vol. 1931, 1935
Günther, W. – NIDNTT 2, p. 575-590
History Begins at Sumer – 1958, p. 195-196
Jenkins, Richard – Identitate socială, Editura Univers, Bucureşti, 2000
Jewett, P.K. – Man as Male and Female, 1975
Kikawada, I.M. – Two Notes on Eve, JBL 91, p. 33-37
Kramer, S.N. – Enki and Ninhursag. A Sumerian Paradise Myth (BASOR Supplementary Studies1) 1945, p. 8-9
Levinas, Emmanuel – Dificila libertate. Eseuri despre iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999
Lossky, Vladimir – După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
Meyers, Carol – Women in Scripture, Boston, Houghton Mifflin, 2000
Spurell, G.J. – Notes on the Text of the Book of Genesis, 1896, p. 45
Stauffer, E. – TDNT 1, p. 648-657
Stendhal, K. – The Bible and the Role of Women, 1966
TDNT – G. Kittel şi G. Friedrich (ed.) – Theologische Wörterbuch zum Neuen Testament, 1932-1974; E.T. Theological Dictionary of the New Testament, ed. G. W. Bromiley, vol. 10, 1964-1976
Westermarck, E.A. – The History of Human Marriage, vol. 3, 1922
[1] Irineu – Dem.43, Origen Com. Io 190-124;Vasile cel Mare – Hom. Hex. 1,6; Grigorie al Nyssei – Hex PG 44, 72 A.
[2] Vladimir Lossky – “Teologia mistica a Bisericii de Rasarit” Editura Anastasia 1990
[3] Augustin – Gen. Litt.IV, VIII-XX
[4] Tabernacol = sau “cortul întâlnirii”. Construit de Moise după instrucţiunile date de Dumnezeu. (Exod 25-27). Un altar transportabil, care i-a însoţit pe israeliţi în deşert. Un sanctuar (mişkan) situat în centrul taberei, leviţii se stabileau în jurul perimetrului interior, celelalte triburi în jurul perimetrului exterior. Leviţii îl transportau împreună cu toate accesoriile sale dintr-un loc în altul. Avea trei pereţi de salcâm aurit, a patra latură era liberă. Sfânta Sfintelor se afla la capătul Sanctuarului, separată printr-un văl atârnat de zece stâlpi de lemn, pe care erau ţesuţi heruvimii. Chivotul Legământului cu doi heruvimi deasupra era în Sfânta Sfintelor. Tablele cu cele zece Porunci erau în interiorul Chivotului Legământului. După o hagadă rabinică, aici s-ar fi aflat şi primele table ce fuseseră sparte. Templul construit de Solomon la Ierusalim, loc al depozitării chivotului, a întrecut în frumuseţe sanctuarul.
[5] R.F.C. Hull – The Archetypes and the Collective Unconscious, Princeton University Press, 1980.
Gershom Scholem – Mircea Eliade and Henry Corbin & Evans, Princeton University Press, 1999.
[6] Mircea Eliade – Mitul reintegrării, Bucureşti 1942.
The Two and The One, pp. 100.
Myth and Religion in Mircea Eliade, Gerland Press, New York, London, 1998.
[7] Elemire Zola – The Androgine Reconciliation of the Male and Female, New York, 1981.
[8] Philon din Alexandria (c. 25 î.e.n – 40 e.n.) – filosof al religiei care a influenţat filosofia patristică.
[9] Origen, Origene (c. 185 – cel târziu 253) – impune filosofia ca reflecţie a sensurilor revelaţiei (Gnostic). Dumnezeu este imaterial şi a creat lumea din neant. Fiul acestuia este Logosul, ocupă o poziţie intermediară între Dumnezeu-Tatăl şi lume. Lucrurile în lume sunt reproducerea Logosului.
[10] Teologul sirian Ioan Solitarul utilizează noţiunea de parsopa. Conform celor spuse de A. de Halleux, se referă la “modalitatea de a fi” şi de “a exista a Salvatorului”. Apare în lucrarea “Jean le Solitaire”; Le Museon, vol. 94 (1981) şi “Leviticus Rabba”. cap. 1. ed. M. Margaliot (Ierusalim, 1972), “Midrash Exodus Raabat” ed. Avigdor Shinan. (Ierusalim, Tel Aviv, 1984) În aceste texte, termenul du-parţufin are în vedere natura duală a vocii divine.
[11] De fapt, apar antropomorfisme Gen. 3,8 “Şi au auzit glasul Domnului”, “se plimba” prin grădină şi “l-a strigat pe Adam: Adame, unde eşti?”
[12] Erwin Goodenough – “By Light, Light”: Yale University Press, New Haven, 1935.
Philon din Alexandria se referă la numele divine Kyrios şi Theos. Pasajul din Rabad face trimitere la aceste nume în acest context.
[13] Trad, G, Macrae – “Apocalipsa lui Adam”, ed. James H. Charlesworth, “The Old Testament Pseudoepiggrapha”, New York, 1983; Scripturi gnostice.
Compară şi acuzaţia ca Dumnezeu a creat femeia prin furtişag, cf. “Genesis Rabba” (17,7), cu răspunsul lui R. Jose, ce subliniază bunăvoinţa lui Dumnezeu.
[14] Liber Antiquitatul Biblicarum.
[15] Gedaliahu G. Stroumsa – “Savoir et Salut”, Le Cerf, 1992.
Mopsik – ”Le secret du marriage”.
[16] Enoch – “Cartea slavonă a lui Enoch” ed. tr. A. Vaillant (Institutul de studii slave, Paris, 1976)
Nataniel Deutsch – “The Gnostic Imagination” (Brill, Leiden, 1995).
[17] Pasaj din Sefer Ba’alei ha-Nefesh, în care se descrie acest mod de a se comporta.
[18] Potrivit Psalmi 122:7.
[19] ki yadu’a şi bi-yhud gamur – se referă la egalitate, caracterizează tipul de activitate, nu restructurarea ontologică a celor două atribute divine. Moshe Idel pledează pentru sensul de “unison”, decât pentru “unire”.
[20] Philon – Her. 249, LA II 28-30, QG 1,24.
[21] Metodiu – “Banchetul” II,2.
[22] Augustin – Gen. Litt. IX, XIX, 34-36.
[23] Cf. Marie Delcourt – op. cit., pp. 18 şi urm.
[24] Mircea Eliade – Cf. Tratatului de istoria religiilor, p. 362.
[25] Nichifor Crainic – “Nostalgia paradisului“, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 278.
[26] Platon (427-347 î.Hr.) – porneşte de la problematica lui Socrate. Preia şi părţi, ce aparţin filosofiei presocratice. Înfiinţează Academia în jurul anului 385 î.Hr. care va dăinui aproape 1.000 de ani. Înflorirea platonismului a fost reprezentată de neoplatonismul întemeiat de Plotin (c. 204-270) în Antichitatea târzie şi perioada Renaşterii italiene. Potrivit lui A.N. Whitehead “intreaga filosofie occidentală trebuie inţeleasă cu note de subsol la teoria lui Platon.”
[27] Mircea Eliade – “Drumul spre centru“, Antologie de texte Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Editura Univers, Bucureşti, 1991, pp. 379-380.
[28] Talmud = corpus ce se află la baza autorităţii legilor şi tradiţiilor evreieşti pe o perioadă de şapte secole, aproximativ din anul 200 î.Hr. până în anul 500 d.Hr. în Ereţ Israel şi Babilonia. Cuprinde Mişna şi Ghemara (discuţiile rabinice ale Mişnei). Sunt două Talmuduri, cel din Ierusalim (sau Palestinian) şi Taludul Babilonian. (Talmud Bavli). Vreme de secole, Talmudul din Ierusalim a fost neglijat. Talmudul din Babilon s-a identificat cu termenul de Talmud. Noţiunea de Ghemara s-a aplicat acestei lucrări integral. Biserica catolică a cenzurat Talmudul în secolul al XVI-lea, cenzorii au înlocuit termenul de Talmud cu cel de Ghemara. O altă denumire specific Talmudului este şas, acronimul ebraic pentru cele şase ordine ale Mişnei (şisa sedarim).
[29] Mişna = învăţătură, instruire; prima compilaţie exhaustivă a legii orale. Se regăsesc în ea cinci secole de tradiţie halahică (legislativă), de la epoca scribilor până la cea a tanaimilor (300 î.Hr. – 200 d.Hr.). Reprezintă documentul religios cel mai important după Biblie. Constituie baza Talmudului în epoca amoraimilor. Redactată, în Palestina, de R. Iuda ha-Navi, în scopul elaborării unui ghid de legi evreieşti învăţătorilor şi judecătorilor. O culegere de dezbateri şi discuţii halahice. Legea orală risca să se piardă.
[30] Midraş = pl. midraşim, interpretare. Comentariu rabinic al Bibliei pentru a explica diverse probleme juridice sau transmiterea unei învăţături morale prin diferite genuri literare: povestiri, parabole, legende. Rădăcina ebraică “a căuta, a studia”, prin extensie, “a predica”.
Bet midraş = “casa de studiu”, locul în care înţelepţii studiau textele biblice. Legea scrisă servea ca punct de plecare pentru studiul dincolo de sensul literal al textului, pentru a desprinde semnificaţia religioasă.
