„Uşa interzisă” a lui Gabriel Liiceanu

Nici cartea de diaristică, intitulată esoteric Uşa interzisă şi semnată de Gabriel Liiceanu, alt best seller băştinaş, nu scapă atenţiei celui ce a scris Scrisori către Liviu. E normal să fie aşa cînd volumul citat a fost premiat pînă la tocire şi a ajuns să stea ca pildă pentru neobositele despărţiri cu care directorul de la Humanitas nu ne iartă de aproape trei decenii: ba de Noica, ba de criticii literari, ba de lichele, ba de limită, ba de filosofie etc. Autorul este un adevărat profesionist al declaraţiilor de iubire (făcute nitam-nisam, imprudent de spontane, pe criterii aiuristice – de la Patapievici la Pruteanu, lista este lungă –, din orice poziţie şi în momente curat nepotrivite). El se dovedeşte şi un neabătut magistru al întîlnirilor providenţiale, urmate consecvent de tragic-iubitoare despărţiri, mărturisite în incontinente însemnări diaristice ori în bombastice rînduri epistolare. Triumfător şi premiant în mai toate registrele, Gabriel Liiceanu ratează însă o singură performanţă: despărţirea de propriul său ego.

În rest, în afara „contemplării holbate a eului“, după cum surprinzător şi inspirat scrie Mircea Iorgulescu, citat voluptuos de Dan Petrescu, mare lucru nu avem de aflat din acest (alt!) jurnal al despărţirii de filosofie. Cancanuri, bîrfe, suspine, false mărturisiri, panseuri profunde ori de bun simţ urmate de obtuzităţi patente sau de banalităţi monumentale, critici mai mult sau mai puţin voalate, formule memorabile alternate cu pagini plictisitoare, dezvăluiri pe jumătate, patetisme greu credibile, şi, peste toate, o monotonă şi previzibilă punere în valoare a unicului referenţial în care autorul Gabriel Liiceanu crede: el şi cu sine însuşi. Ce antrenorat spiritual, ce performanţe filosofice, ce nostalgie a Păltinişului, ce icoană a lui Noica, ce sihăstrie a primatului spiritual, ce metafizică a venirii-încă-nevenitului? Dimpotrivă, literatură secundă, bine scrisă, dar neconvingătoare pentru că ficţiunea pe care o propune se învîrte în jurul unui singur personaj, relativ şi el, ca şi lumea pe care o delectează: discipolul-filosoful-părintele-profesorul-editorul-monarhistul-anticomunistul-scriitorul Gabriel Liiceanu…

Răsfoind savuroasele epistole literare către Liviu, descopăr şi una cu caracter panoramic. Este cea de-a XIV-a scrisoare, în care Dan Petrescu trece în revistă principalele evenimente ale anului 2002, întîmplări, fireşte, nu suficient de bine consemnate de presa noastră literară în măsura în care aceste întîmplări puteau deranja pe unii puternici (culturnici ori politici) ai zilei. Dar care sînt acestea, potrivit sagacelui nostru autor? De pildă, enormitatea, repede preluată în suplimentul LA&I de Dan C. Mihăilescu, rostită de un franţuz anonim în 1990, enormitate potrivit căreia, în ciuda Cortinei de Fier, „la Bucureşti se citiseră şi se asimilaseră încă de mult structuralismul, psihanaliza, tematismul, deconstructivismul, postmodernismul, că nume precum Bachelard, Jean-Pierre Richard, Wellek, Derrida, Lacan, Baudrillard ş.a.m.d. fertilizaseră deja analiza literară românescă“ (p.94). Măi să fie, cît de contemporani eram cu umanismul teoretic occidental – şi noi nu aflaserăm, pare să exclame hohotit Dan Petrescu! Suspectînd o asemenea gonflată excelenţă a literaţilor băştinaşi, autorul Scrisorilor către Liviu îi înţelege însă substratul, căci acelaşi Dan C. Mihăilescu, prin entuziasmul ce-l afişează faţă de un reprezentant al tinerei generaţii de intelectuali precum C. Bădiliţă, confirmă alunecarea-i din ce în ce mai accentuată către protocronism, către un verde ideologic nonecologic dar cu zdravene rădăcini interbelice. De unde şi partizanatul său monoton faţă de figuri controversate politic ale extremei drepte româneşti ca Eliade, Cioran, Nae Ionescu etc.

Tot aşa, Dan Petrescu nu uită să amintească de caraghiosul linşaj mediatic şi critic săvîrşit împotriva cărţii apărute la Paris şi semnate de Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionescu: l’oubli du fascisme. Trois intellectuels roumains dans le tourment du siècle. El afirmă cu justeţe: „… dar cazul Lavastine are ceva paradoxal, la urma urmei, dat fiind că demonstraţia de fond a cărţii… nu este afectată de incorectitudinile punctuale, abundent şi vindicativ relevate de critică“ (p.95). Fireşte, deşi en passant, autorul nu uită să menţioneze atacul ultraconservator la adresa modernismului şi postmodernismului reprezentat de disputatul volum al lui H.-R. Patapievici, Omul recent, sau expulzarea „cu lacrimi şi neaoşe înjurături“ a celor doi tineri fluieraşi în biserica României literare, Luminiţa Marcu şi Costi Rogozanu, a căror insurgenţă faţă de zeii textieri cultivaţi „dintotdeauna“ cu sîrg de critica noastră sexagenară nu a fost pe placul tripletei Manolescu-Ştefănescu-Dimisianu. Etc.

Cartea, autorul, recepţia

Cam aşa arată o parte din epistolele adresate de Dan Petrescu celor doi Livii ieşeni. Tonul general, oricum, acesta este, unul extrem de acid şi războinic, însă e vorba de o contondenţă critică aşezată şi înţeleaptă, deloc isterică, cîtuşi de puţin mahalagistă şi cancanieră, care denunţă imposturi şi retorici ce ar fi trebuit să cadă în uitare după Revoluţie. Şi pentru că nu aşa au evoluat lucrurile autorul a ales să demisioneze rapid din funcţia de secretar de stat la Cultură sub Andrei Pleşu (cel „demisionat“ de minerii lui Cozma în septembrie 1991), să scrie ce crede despre realităţile literaţilor români şi să atace blocajele şi disfuncţiile restauraţioniste din literatura noastră postdecembristă. Scrisori către Liviu este rezultatul unei astfel de atitudini neconcesive, lucid-intelectuale şi sigur neafectate de tentaţia parvenirii simbolice ori pecuniare. Dan Petrescu este, astfel, în noul mileniu, unul dintre puţinii maeştrii români în arta fluieratului în biserică. Desigur, nu-mi fac iluzii că ultima lui carte, Scrisori către Liviu, va cîştiga simpatia criticii ori adeziunea publicului intelectual. Ambele registre sînt preocupate, deocamdată, cu celebrarea altor staruri purtătoare de şlefuită etichetă… Pentru că nu face parte din găştile literare, pe care le tot contestă de ani buni, Dan Petrescu se va vedea probabil boicotat fie prin tăcere premeditată, fie prin desfiinţare sofistică, fie prin linşaj de înjurături. Un lucru este însă cert: cartea lui se citeşte cu mare voluptate, fiind scrisă cinstit şi deştept, iar cei care s-au delectat cu jurnalele lui Goma au a găsi în rîndurile volumului de faţă nebănuite prilejuri de juisanţă.

autor: Valentin Protopopescu