Sporturi de iarnă

Pasiunea sporturilor de iarnă este relativ recentă în peisajul cotidianului românesc. Nu putem spune că ne-am bucurat de peisajul flamand, care cuprindea jocurile anotimpurilor deoarece acel tip de societate brugheliană a apărut pe meleagurile noastre abia către interbelic, la patru sute de ani distanţă! Nu judec neapărat din perspectiva jocurilor surprinse de artistul flamand cât din perspectiva tihnei pentru joc, a timpului destinat acestuia în istorie, fapt care presupune şi accesoriile necesare de la vestimentaţie la instrumente.

În parcul Cişmigiu la patinaj, către anul 1900

        Iarna în istoria românească, dincolo de stagnarea comerţului pe trasee mari şi spectrul foametei şi al neajunsurilor de tot felul, a însemnat şi aspecte pozitive la vremuri de grea epidemie. În oraşele şi târgurile noastre străzile podite sau lăsate la îndemâna naturii erau cucerite de nămeţi uriaşi, care se topeau cu greu de-a lungul primăverii, întreţinând noroaiele şi umezeala cotidiană până târziu, către mijirea verii.

        Primele decupaje cotidiene unde iarna se învecinează cu buna dispoziţie o vedem timid surprinsă în gravuri de la mijlocul secolului al XIX-lea, cum ar fi plimbările cu sania la Şosea. Desigur, aceste plimbări nu erau străine nici secolului al XVIII-lea pentru cei cu stare, în rarele momente de tihnă.

        Plimbările cu sania sutn amintite de mulţi cronicari ai epocilor trecute între care si Bacalbaşa: „iarna erau, parcă mai multe căderi de zăpezi, iar primăria nu le ridica. Una din plăcerile bucureşteanului era să se plimbe cu sania. De cum se aşeza zăpada în straturi groase şi se făcea pârtie, apăreau săniile cu sutele. Nici o birjă nu mai circula şi nici o trăsură particulară. Pe lângă numeroasele sănii birjăreşti erau multe sănii particulare, toate luxoase, cu mari reţele acoperând caii, cu şiruri dese de clopoţei care atârnau de gâtul lor şi umpleau văzduhul cu zăngănitul. Un lucru care a dispărut complet din Bucureşti este acest sunet de clopoţei ce se auzea iarna răsunând din toate părţile. Pitorescul valtrapului şi al muzicii clopoţeilor îl regretăm noi, care l-am cunoscut”.

        Secolul XX aduce şi obiceiuri cotidiene noi cum ar fi apariţia patinelor şi a schiurilor, pentru început în lumea bună. După primul război mondial, sporturile de iarnă sparg barierele sociale, cu precădere în perioada anilor’30,a  când se desfăşoară cele mai numeroase concursuri iar tot mai multe staţiuni montane îşi orientează investiţiile şi către consumatorii de sporturi de iarnă. Valea Prahovei a fost desigur prima regiune unde sportul de iarnă a început să prevaleze asupra promenadelor, băilor şi plimbărilor în căutarea tihnei, odtaă cu schimbarea anotimpului. Tinerii adolescenţi ai anilor’20 sunt aceia care introduc în cotidianul românesc schiul şi patinajul ca sport de masă sau de performanţă.

        Patinoare artificiale nu existau şi nici cele naturale nu erau foarte multe. Este cunoscut faptul că lacul Cişmigiului devenea un patinoar ad hoc pe timpul iernii. Aici bucureştenii sau vizitatorii de tot felul îşi împărtăşeau primele noţiuni de patinaj încă de la finalul secolului al XIX-lea.

        Cu toate acestea sporturile de iarnă au rămas pentru interbelic un apanaj al claselor medii cu statut social mai consistent. Turismul legat de cateva sporturi se afla la început dar era foarte gustat în grupuri restrânse de prieteni, rude sau mai rar expediţii aventuroase. Schiurile şi patinele erau importate cu precădere din Germania sau Austria iar preţurile echipamentelor nu erau la îndemâna oricui.

        După 1946 a urmat un recul în practicarea sporturilor de iarnă, chiar şi ca abordare turistică, sau moment de relaxare; au fost considerate drept obicei burghez şi decadent, şi ca urmare au fost interzise, mai puţin pentru noua clasă de profitori. Situaţia s-a schimbat la mijlocul anilor’60, când România se redeschide cu încetul turimsului internaţional, iubitor şi al sporturilor de iarnă. Cu acest prilej reapare gustul pentru practicarea lor însă procentul populaţiei care le practică sau se bucură de ele ocazional a fost destul de redus pe întreg cursul anilor puterii populare.

Sportul de iarnă practicat chiar şi ca relaxare, a însemnat o deschidere faţă de a aprecia aparentele neajunsuri ale iernii; el hrăneşte un tip de socializare specială cu natura şi mai ales între toţi aceia care se întâlneau în astfel de circumstanţe.