1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
„Cît despre orgoliile mari, ele există
totdeauna în preajma lucrurilor mărunte”
Andrei Moldovan
(Bistriţa Năsăud)
1. Trebuie să fim de acord că orice literatură este un peisaj complex, cu
componente ce se impun imediat percepţiei, de valoare mai mare sau mai
mică, alteori avînd spaţii mai puţin vizibile, dar poate că nu lipsite de
sensuri adînci, cu multe alte elemente de decor, durabile sau trecătoare,
conjuncturale sau esenţiale, fiecare cu rostul său sub privirea generoasă a
celui care contemplă. Iată că, într-un asemenea context, „literatura mică”
există inevitabil şi însoţeşte marea literatură. Nu este doar cazul nostru, ci
al tuturor literaturilor care au avut totdeauna continuînd să aibă şi o
„literatură mică” însoţind operele care contează. Chestiunea, însă, pare să
fie alta, aceea a creditului ce i se acordă unei asemenea producţii
mediocre în contextul vieţii culturale româneşti. Aici avem de-a face nu
doar cu o problemă sensibilă, ci şi cu una foarte complexă. E greu să
stabileşti cu claritate „vinovăţiile”, dar nici nu poţi să treci cu vederea
numeroasele texte mediocre ce îşi găsesc locul în paginile multor
publicaţii literare, cît şi uşurinţa cu care se intră în Uniunea Scriitorilor,
uniune pe punctul de a deveni organizaţie de masă, la concurenţă cu
răposatul utemeu. Cît despre orgoliile mari, ele există totdeauna în
preajma lucrurilor mărunte, ca o lege a firii. Excepţiile sunt rare, pînă şi
în literatură (pentru că tot l-aţi amintit pe Macedonski). O etichetă nu poţi
să o desprinzi, decît atunci cînd nu mai reprezintă conţinutul. În privinţa
literaturii române, eticheta va cădea singură, cînd vom avea voinţa (de
existenţa putinţei nu mă îndoiesc) să perfecţionăm un sistem de
promovare a valorilor autentice, de care nu ducem lipsă.
Apoi, dacă aţi adus vorba de Al. Macedonski, nu pot să uit că
pînă şi el, pe lîngă multe lucruri lăudabile, a promovat „mica literatură”.
Am în faţă un număr din revista „Albina Carpaţilor” (An. II, nr. 35,
1878), cu textul unei conferinţe ţinută de poet la Sala Atheneului „Asupra
mişcării literare din cei din urmă zece ani”, la 8 martie al aceluiaşi an.
Trecînd la scriitori „cu nume ceva mai cunoscute”, are grijă să impună
atenţiei pe d-na Chrisi Asenescu, precum şi pe d-na Flechtenmacher
(„distinsa noastră artistă”), pe d-na Elefterescu („graţioasa noastră
poetă”), d-l G. G. Meitani („poet în tinereţea sa, poet încă”), citînd cu
generozitate din „opera” lor, fără să mai vorbim de „cel mai simpatic
dintre tinerii noştri poeţi”, „suavul” Şerbănescu, din care nu mă pot
abţine să nu ofer şi eu cititorilor o mostră de poezie, în selecţia lui
Macedonski: „O coardă în orchestră se aude plesnind:/ Un ţipăt în sală
se-nalţă murind!/ Şi toţi se aruncă către biata fată,/ Ce cade la pieptul
iubit leşinată!/ Rumenele-i buze au îngălbenit,/ Moartea plană-n faţa care
ne-a zîmbit!/ O!… Ce trist spectacol!… Ea moare!… Ea-i moartă!…/ Însă,
nu, nu-i plîngeţi fericita soartă,/ Căci muri atunci cînd a trebuit;…” etc.
Şi dacă ne gîndim că în literatura română la acea vreme exista şi
Eminescu, pomenit doar, în treacăt, pentru Epigonii! Iată că nu am
inventat noi butelia de oxigen pentru literatura măruntă.
Dar pentru că poetul rondelurilor nu merită la rîndu-i o etichetă,
propun să îl reintroducem în miezul problemei ce ne interesează cu
versurile: „Oraşul mic te fură-ncet/ Cu ale lui tăcute strade,/ Cu oameni
proşti, dar cumsecade,/ Ce nici nu ştiu că sunt poet.” (Rondelul oraşului
mic) Ei, nu-i aşa, datele ecuaţiei par uşor diferite.
2 – 3. Nu aş spune că specialiştii în statistici nu au dreptate. Preferinţa
pentru literatura universală provine, însă, şi din raportul cantitativ şi
calitativ al acesteia faţă de literatura română, fără să mai vorbim şi de
accesul tot mai neîngrădit azi spre valorile de orice fel ale lumii, iar
cititorul român crede că mai are încă de recuperat. De fapt, el preferă
textele ce vin în întîmpinarea aşteptărilor ce le are (cum bine
argumentează Hans Robert Jauss), iar acestea nu se pot impune, rămînînd
doar posibilitatea educării lor. Tot atît de adevărat este că proximitatea,
inclusiv cea literară, crează un interes accentuat, de aceea raportul
cantitativ şi valorc trebuie corectat cu această coordonată, favorabilă
orientării spre propria-ne literatură. Dacă spunem că avem o nefireasă
alegere a lecturii, e nevoie să căutăm disfuncţionalităţi acolo unde se
educă gustul cititului. Cea mai mare responsabilitate – e o evidenţă – o au
mediile universitare, care formează profesori de literatură pentru
învăţămîntul preuniversitar, cu menirea de formatori la rîndul lor. Nu e
lipsit de importanţă să ştim că de puţină vreme, în 2007, Tzvetan
Todorov publica la Flammarion un eseu incendiar: La littérature en péril,
volum în care, pe lîngă faptul că îşi revizuieşte concepţiile anterioare,
ridică şi problema responsabilităţii ce o are critica universitară în aşanumita
criză a lecturii, cu efecte negative asupra existenţei însăşi a
literaturii. El condamnă egotismul, de natură să ofere iluzia unei
autosuficienţe, structuralismul exagerat şi practica analizelor ce
îndepărtează cititorul de esenţa comunicării prin text, precum şi practica
adoptării prin lectură a ideilor altora, marcă a „educaţiei negative”
(Rousseau). Criticul responsabilizează mediile universitare şi propune o
23
accepţie a lecturii prin care nu trebuie să cauţi cu orice preţ adevărul,
cunoaşterea, ci mai degrabă comunicarea cu semenii tăi, „iubirea ca
formă supremă a raporturilor umane” (Revista „Verso”, nr. 34 din 2008,
a publicat un interesant dosar asupra cărţii lui Todorov, dar o variantă în
limba română ar putea genera fructuoase dezbateri.). Dacă la toate astea,
valabile şi în spaţiul cultural românesc, mai adăugăm şi diluarea la care a
ajuns învăţămîntul nostru universitar, nu suntem departe de unele
concluzii. Fireşte, nu putem absolvi o parte dintre autorii care publică la
edituri ce nu au şi o activitate de promovare a apariţiilor, precum nu
putem să ne facem că nu vedem incoerenţa politicilor educaţionale.
4 – 5. În privinţa provinciei şi a provincialismului, lucrurile sunt, cred eu,
mult mai simple decît par. Pînă la urmă, totul este o problemă de
seriozitate. Cînd Miron Costin afirma în Predoslovia sa la De neamul
moldovenilor: „Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu”, pentru că
„scrisoarea este un lucru vecinic”, nu era deloc provincial. Respectul faţă
de cuvîntul scris înseamnă fără doar şi poate situarea înafara
provincialismului. La începuturile literaturii noastre, cronicarul
moldovean este cît se poate de explicit, didactic chiar, în a evidenţia
relaţia dintre autor şi text. Dacă mai plutim uneori în provincialism,
indiferent în care parte a ţării locuim şi scriem, este pentru faptul că nu
dăm totdeauna dovadă de destulă seriozitate faţă de ceea ce aşternem pe
hîrtie, pentru că nu totdeauna scrisul e viaţa noastră (cum ne place să
declarăm), pentru că nu totdeauna suntem gata să sacrificăm din bucuriile
noastre trecătoare pentru scris, pentru că uneori ne complacem să luăm
„în şagă” propriul nostru destin şi nu disperăm cînd cădem în derizoriu.
Nu aş vrea să confunde cineva seriozitatea cu sobrietatea. I. L. Caragiale,
spre exemplu, nu este sobru, dar precum toţi scriitorii mari, e serios şi
responsabil faţă de propria-i literatură.
Eu nu aş asocia provincia cu provincialismul, pentru că, în ce ne
priveşte, au două înţelesuri total diferite: dacă primul termen desemnează
o realitate geografică şi administrativă, cel de-al doilea înseamnă o
atitudine, ceea ce e total diferit. A avut cineva curiozitatea să redacteze o
listă – aproximativă şi subiectivă, desigur – cu scriitori provinciali
locuind în Bucureşti? Nu cred că ar avea prea multe dificultăţi să o
întocmească, după cum putem spune că există şi înafara Capitalei multe
valori literare, fără de care „inventarul” naţional ar fi incomplet, pentru
că – din nou la cuvintele cronicarului! – „Nasc şi la Moldova oameni!”.
