1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
6
„Literatura noastră va fi mereu mică,
dar orgoliile au început să crească
exponenţial…”
Sorin Antohi
(Bucureşti)
1. Nu se poate face nimic. Formula evocă un izomorfism cu
autoimaginea de ansamblu a românilor: împreună, ne considerăm mici
pînă la ura-de-sine, pînă la stigmatul etnic, pînă la neant ; luaţi în parte,
cei mai mulţi dintre noi sînt orgolioşi pînă la megalomanie şi autism.
Combinaţia pare stabilă : experienţa insignifianţei prelungite are cu
siguranţă efecte durabile. Numai fuga din România, « exilul », pare să
promită unele excepţii, cum ar fi în ultimul deceniu Norman Manea,
Herta Müller, Mircea Cărtărescu (plecat mai recent şi mai discret, fără săşi
tematizeze literar şi să-şi exploateze strategic desţărarea). Literatura
noastră va fi probabil mereu mică, dar orgoliile au început să crească
exponenţial după ce unii autori români au intrat, adesea doar marginal, pe
piaţa internaţională (mai ales pe cea europeană, stimulată de efortul
birocratic al făuririi unei « culturi comune » politic corecte, în care
naţiunile, deşi în teorie topite în metanaţiunea UE, îşi înscriu pe baze
declarat egalitare « reprezentanţii » într-un ipocrit panteon continental).
2. Nu ştiu. Nu am văzut studii serioase de piaţă. Din discuţii cu mai mulţi
editori, cronicari literari şi cadre didactice, precum şi din analiza a ceea
ce am putut urmări din producţia culturală autohtonă (de la literatură la
jurnalism), am observat că nici cei care scriu nu mai prea citesc. (Sau
poate nu sînt atenţi, nu ţin minte ? Limba română mi se pare într-o
decădere accelerată, oricum. Iar eu am fost obişnuit să leg strîns
« cititura » de scriitură.) Dar, cine ştie, poate numai cititorii « puri », care
nu scriu şi care nu vorbesc la televizor, continuă să citească. În tăcere…
3. Nu cred că noţiunile « naţional » şi « universal », inseparabile după
Lumini şi idealismul german, esenţiale pentru a construi o lume de state
naţionale (pentru a uita, adică, tot ce e sub-naţional – local, regional – şi
pentru a şterge potenţial periculoasele mezo-regionalisme articulate în
lumea crepusculară a imperiilor) mai înseamnă azi ce însemnau fie şi
acum douăzeci de ani. Ciclul cultural, civilizaţional şi geopolitic din care
făceau parte aceste două categorii s-a sfîrşit. Acum se trăieşte/gîndeşte
într-o topologie simbolică eterogenă, fragmentară, ezitantă, adesea la fel
de mobilă şi instabilă ca purtătorii-creatorii ei, nomazi postistorici
7
pe/dincolo de hărţi mentale tulburi, hibride, evanescente. « Naţionalul » a
fost înlocuit de « tribal » şi « glocal », topindu-se în milioane de
subiectivităţi individuale idiosincratice şi incomensurabile (ştim că toate
sînt, la rîndu-le, intersubiective, dar puţini subiecţi au cultura şi
inteligenţa, detaşarea şi umilinţa de a se imagina ca funcţii complexe,
mereu în flux, modelate de interacţiunea cu Ceilalţi), ori de
fundamentalisme comunitariste (unele « clonează » sau pastişează
« naţionalul » sau anumite sisteme de credinţă, ideologii etc.), pe cînd
« universalul », pierzîndu-şi, odată cu siguranţa de sine a Occidentului
care l-a gîndit, esenţiala sa dimensiune normativă, chemarea lui către
înălţimi (şi profunzimi, fiindcă nu numai « naţionalul » produce o
ontologie completă, ci şi « universalul », urcînd spre « bolta înstelată »,
înrădăcinează), a regresat pînă la « global ». Spun « regresat », fiindcă
deocamdată « globalul » nu e decît o categorie a capitalismului
postmodern, preponderent speculativ şi programatic transfrontalier,
infinit în extensia lui orizontală (fiindcă se poate roti la infinit în jurul
globului), nul în aspiraţia sa verticală (fiindcă a înlocuit cultura
« universalului » – pe care nu o idealizez, dar o prefer – cu orizontul
bidimensional a ceea ce Thomas L. Friedman numea, înşelîndu-se
complet în toate celelalte privinţe, « lumea plată »). În această « mîndră
lume nouă », pe care abia învăţăm s-o privim, şi europenii (adică
occidentalii), şi românii (ale căror cadre vechi de existenţă, inclusiv cele
premoderne, sînt relativ intacte sub pojghiţa mimetismelor), şi alţii sînt
încă dezorientaţi. Experimentează, tatonează, se schimbă, fug înainte
către consumism ori încearcă să-şi recompună intercultural umanitatea.
4. Din cele mai de sus decurge şi că provincia este/poate fi pretutindeni
ori nicăieri. Am scris în alt loc despre provincialismul culturilor mari,
care ar trebui să ne mai mîngîie atunci cînd suferim la gîndul că avem o
cultură mică şi provincială (şi avem , ceea ce nu înseamnă că nu am dat şi
nu vom mai da personalităţi care fie transfigurează provincialismul – în
sensul propus de Goethe, construiesc « provincii pedagogice » ; în sensul
lui Hesse, « Castalii » –, fie îl transcend). Provincialismul unei culturi
mici are unele avantaje : îl descoperi destul de lesne şi din interior ; dacă
eşti înzestrat cu spirit critic şi o oarecare instrucţie, ajungi repede la
claustrofobie, marginile sale sînt prea apropiate, tavanul – deşi cu
spărturi către stele – e jos, pipăi după tot felul de ingrediente pe care
socoţi că o cultură trebuie neapărat să le aibă şi urli « nu este ! » (unde
« ni sunt » filozofii analitici ? filozofii, pur şi simplu ? specialiştii în
asiriană ? specialiştii, pur şi simplu ? etc. ). Provincialismul culturilor
mari, care nu o dată a reuşit să se universalizeze, strecurîndu-se ambiţios
8
(adesea, folosind « cozi de topor » locale, tertipuri, strategii viclene ;
uneori, manu militari) în locul unde înainte domnea o altă ordine
simbolică, poate fi perfect autarhic. Pur şi simplu, ai nevoie de geniu sau
de un enorm noroc pentru a-i descoperi faliile, viciile structurale,
« punctele moarte ». Cu alte cuvinte, pentru a-l da în vileag, pentru a-l
arăta aşa cum este (dacă nu are conştiinţa propriilor carenţe şi eşecuri) :
un provincialism care a reuşit, « s-a ajuns ».
5. Europa devine treptat, poate chiar accelerat, postculturală, după cum a
devenit postistorică. Pentru a avea succes de public, autorul român
trebuie să urmărească piaţa, singurul orizont de aşteptare rămas activ în
Occident. Avantajul său competitiv poate veni tocmai de la ceea ce el
percepe la început drept obstacol : este « exotic » (şi ar fi inteligent să se
cultive ca atare). Pentru a scrie bine, din păcate, nu există reţete la fel de
facile. (Bucureşti, 25 ianuarie 2010)
