1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
„Provincialismul? Refuzul superior de a citi
colegii de generaţie, de literatură…”
Dumitru Augustin Doman
(Piteşti)
1. Mai mult, eticheta aceasta este lipită pe o alta în fundal: literatură
tînără scrisă într-o limbă de restrînsă circulaţie. În mare măsură corectă,
eticheta suportă nişte nuanţe. Cît de mică este literatura română e relativ,
e de discutat; poate că e mică, dar are şi nişte vîrfuri, şi a avut şi perioade
faste. Ei, dar chiar şi-n neagra dictatură, tot s-a scris literatură; ca să
facem slogane. Problema cred că e alta, că literatura aceasta, mare, mică,
nu e vizibilă. Înainte de 1989 nu era vizibilă decît în ţară, în…cercul
nostru strîmt, pentru că afară trebuia să fie vizibilă doar „opera politică” a
tovarăşului şi „opera ştiinţifică” a tovarăşei. Acum, literatura română nu
17
mai este vizibilă nici în ţară şi cred că dintr-un motiv simplu: nu se mai
văd copacii din cauza pădurii. În amestecul aiuritor de cărţi şi autori de
toată mîna, e greu să mai decelezi curente, orientări, grupări, capodopere,
scriitorii de primă mînă. Asta, şi în lipsa unor probi critici de întîmpinare,
a unor instanţe critice veritabile care să facă ierarhii. Ca să nu mai
vorbim că noi imităm şi importăm orice în afară de nişte instituţii
serioase cum, în cazul nostru, ar fi impresarul, agentul literar. Nu unul, ci
zece agenţi ar trebui să angajeze Uniunea Scriitorilor, măcar pînă s-ar
urni lucrurile, apoi aceştia să lucreze pe cont propriu, liber, ca avocaţii,
ca agenţii …de vînzări. Dar trebuie neapărat un început în acest sens.
Cum putem dezlipi eticheta aceasta? Probabil că printr-o legitimaţie care
ar fi un Premiu Nobel luat de un autor român. Nu ne putem îmbăta cu apă
rece că premiul Hertei Muller ar fi al literaturii române. Sigur că Nobelul
încununează un scriitor, nu o literatură, dar la a noastră i-ar prinde bine o
asemenea distincţie, ar fi o deschidere nemaipomenită. Pînă atunci, însă,
trebuie schimbat uşor-uşor raportul: orgolii reduse şi ridicat nivelul
literaturii.
2. Toţi cei patru, de la caz la caz, mai mult sau mai puţin. Dar, sigur toţi
aceşti factori. Şi poate că şi încă alţii. De pildă, dispariţia centrelor de
librării este dur resimţită de piaţa de carte. Oricît a fost dictatura de
nenorocită, structura centrelor judeţene era foarte bună, difuzarea de carte
se făcea lesnicios pînă-n cel mai umil fund de ţară. Atunci şi cititorul de
literatură română era bun, aştepta romanele obsedantului deceniu şi le
citea fascinat. Cum nu vom mai avea „norocul” să ne întoarcem la
totalitarism, tot aşa întoarcerea cititorului preponderent la literatura
română este imposibilă. Mă îndoiesc totuşi că am avea un cititor mai bun
de literatură universală. Mai curînd, nu prea mai avem cititor.
3. Un pas, zic zău! Dar, ce pas! Cît pasul pe Lună al lui Armstrong, nu
pasul lui mic, desigur, ci pasul cel mare pentru omenire! El, pasul, încă
nu e făcut, vai!, traducerea cîtorva cărţi româneşti pe an şi tot atîtea
turnee ale unor grupuri de autori fiind apă de ploaie. Trebuie găsiţi
scriitorii reprezentativi, trebuie găsiţi traducătorii potriviţi, editurile
importante. Marketing, nu glumă, te doare capul. Eugen Uricaru tot dă
exemplul ţarului care suporta din bugetul Imperiului de la Răsărit sume
importante pentru traducerea şi publicarea la Paris a lui Tolstoi,
Dostoievski, Turgheniev…! Şi nu doar pentru publicare, dar şi pentru
publicitatea de rigoare, fără de care cititorul francez nu s-ar fi dedulcit la
măreaţa proză slavă. Aşa s-a ieşit din anonimatul imensei şi sterpei stepe
ruseşti, aşa s-a legitimat o literatură mare, dar invizibilă pînă atunci.
4. Aspectele provinciei literare româneşti arată cam aşa: publicarea cărţii
pe cont propriu, fără redactor, lansată între prieteni,”difuzată” la
cunoştinţe şi rude, ferită ca femeia musulmană de ochii criticilor;
decernarea derizorie de premii de tot felul de instituţii şi festivaluri de
interes judeţean, orăşenesc şi comunal, cu discursuri de mulţumire ca la
Nobel sau Pulitzer; elogierea reciprocă în cronici ditirambice de eseişti
improvizaţi; întîlniri cu cititori aduşi cu şcoala, cu grupul, cu grădiniţa ale
unor autori fără operă, dar mai solemni decît Maiorescu, Sadoveanu,
Călinescu la un loc; autopropunerea insistentă şi uneori agresivă la elogii,
la premii, la mese tovărăşeşti în postura musai de protagonist; fervoarea
şi făloşenia de a imita ce e de bon ton pe la francezi, americani, englezi
sau sud-americani, aerul superior că nu te amesteci cu cei care-şi
plasează acţiunea nuvelelor lor la Paşcani; refuzul superior de a citi
colegii de generaţie, de literatură şi în general refuzul suficient de a citi
ceva, că dacă ai deprins scrisul, ce rost are să mai citeşti! Aşa începe
provincia noastră literară şi nu se mai sfîrşeşte.
5. Să găsească măsura potrivită dintre specificul naţional şi cel universal,
să nu se ruşineze de lumea noastră, dar să-i găsească acel ceva care să le
transmită europenilor o atmosferă de nou, de insolit, chiar de uşor
senzaţional. Nu pentru asta este citit Kadare în Europa? Nu pentru lumea
lui albaneză cu toate ale ei, de la cele ancestrale pînă la cele din istoria
mai recentă? Sau, noi de ce-l citim pe Llosa? Pentru o lume puternică şi
insolită şi impresionantă. Ca un Radu Aldulescu ar trebui scris. Eu cred,
de pildă, că Proorocii Ierusalimului, romanul celui de mai sus, cu puţină
promovare, ar fi bine citit et bine vîndut la Paris. Asta fiind valabil cînd
vorbim despre proză. În poezie cred că lucrurile ar fi mult mai simple,
dar şi mai complicate, în acelaşi timp. Mai simple, pentru că avem o
poezie contemporană performantă, trebuie doar selecţionaţi bine autorii.
Mai complicate, însă, pentru că nu ştiu cîţi cititori de poezie mai are
Europa. Dar, iar ne ia ameţeala reamintind că e nevoie de buget pentru
cultură nu decent, dar chiar mare, de management înţelept al consilierilor
culturali din Ministerul de Externe, al celor din ICR etc. Iar de unde nu
e…
