Literatura română: provincie şi provincialism (5)

1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,

între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,

dintotdeauna?

2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de

literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest

gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?

Cititorul?

3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic

important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de

important e acest pas pentru cultura europeană?

4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii

(culturii) române?

5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o

Europă care pare saturată de cultură?

(Ad.Al.Gh )

„Provincia în cultură e o noţiune care ţine de

talent, şi nu de geografie”

Nicolae Dabija

(Chişinău)

1. Cu cîţiva ani în urmă în Carolina de Nord mi s-a vorbit că în SUA sunt

importanţi doar scriitorii de succes, că în Franţa sunt importanţi toţi

scriitorii, că în Anglia nu e important niciunul, iar în Australia trebuie să

explici ce-i asta un scriitor. Literatura română are mai multe complexe: a

unei literaturi de provincie, de provincie a Europei, apoi şi de provincie a

provinciei, în măsura în care un scriitor scrie dincolo de barierele

Bucureştilor, sau, vorbesc aici de scriitorul român, dincolo de graniţele

României.

În România s-a scris o literatură mare în perioada interbelică, cînd

ţara era mare. Şi alte literaturi – rusă, engleză etc. − au devenit imperiale

pe măsura creşterii ţărilor de care au aparţinut scriitorii acestora. O părere

la care ţin: să facem tot ce depinde de noi ca să dăm la o parte graniţele

despărţitoare care trec prin inima limbii române, dacă pe cele politice nu

le putem înlătura deocamdată, şi atunci vom avea şi o literatură pe

potrivă.

2. Cititorul de azi citeşte foarte mult: titrele filmelor străine, la televizor

şi în cinematografe, publicitatea stradală ş.a.m.d., lui pur şi simplu nu-i

mai ajunge timp pentru literatura propriu-zisă. Asta nu înseamnă că ea nu

există. Tirajele unor cărţi de poezie tipărite în RSS Moldovenească pînă

la 1990 ajungeau şi la 100 000 exemplare. (Săptămînalul scriitoricesc

Literatura şi Arta avea în 1989 260.000 abonaţi). Unde au dispărut acei

cititori?! Ce s-a întîmplat cu ei?! Cine ni i-a furat?! Azi, cărţi tipărite în

cîteva sute de exemplare zac nevîndute în librării. Evident, de vină sunt şi

editorii, pentru că într-o perioadă au tipărit totul delaolaltă. De vină sunt

şi cititorii, pentru că, după 1990, au citit totul delaolaltă. De vină sunt şi

autorii, care şi-au tipărit, unii, lucrările înainte de a le scrie. Dar şi

politicile educaţionale.

Acum cîţiva ani, cînd am fost în SUA, am găsit societatea de acolo citind o singură carte! Oficialităţile oraşului Chicago avuseseră o iniţiativă: toată lumea să citească aceeaşi carte concomitent. Această lecturare în acelaşi timp a unei cărţi desemnate cea mai bună, făcea parte dintr-o cultură a lecturii, cultivată şi stimulată la nivel oficial, însoţită de discuţii, lansări de carte ş.a. Prietenii americani mă invitaseră să citesc romanul „Să nu ucizi o pasăre cîntătoare” de Herper Lee, care cîştigase recent Premiul Pulitzer, recomandată pentru săptămîna cînd poposisem în SUA. Apoi, în săptămîna următoare, toată America a citit „Anna Karenina” de Lev Tolstoi. M-a impresionat faptul că în metrou, în autobuz, în locuri de aşteptare, la coafor ş.a. puteau fi văzuţi oameni de diferite vîrste, de la elevi la pensionari, citind concomitent această carte.

Am propus o iniţiativă asemănătoare şi pentru Republica

Moldova, care, deocamdată, nu s-a bucurat de prea multă înţelegere,

reproşîndu-mi-se că o fac pentru cărţile mele, deşi eu prezentasem o listă

de 52 de scriitori, pentru un an, din care numele meu lipsea.

3. Literatura română e una universală. Doar că ea e prost tradusă. Şi

insuficient popularizată. Noi, cititorii de limba română din R. Moldova,

care avem acces şi la literaturile de expresie slavonă, putem compara.

Puţine literaturi, mai ales la capitolul poezie, din această parte a Europei,

pot concura cu autori români contemporani nouă, doar că aceştia rămîn

necunoscuţi şi în România, din motiv că ţara nu are o politică de

promovare a valorilor ei, aşa cum au alte ţări – Federaţia Rusă, Ucraina,

Armenia ş.a.

4. Provincia e o stare sufletească. De la un timp, aşa cum toate satele

basarabene au aspect de periferie a oraşului, oricît de departe ar fi situate

de acesta, ele mărginindu-se cu oraşul prin intermediul televizorului sau

internetului, există un complex al receptării pentru literatura care se scrie

dincolo de capitale. Este multă provincie şi la Bucureşti. Ca şi la

Chişinău. Cum de multe ori centrul unei literaturi poate fi însemnat de un

Daniel Corbu sau Casian Maria Spiridon la Iaşi, de un Adrian Alu

Gheorghe la Neamţ, de un Ovidiu Genaru la Bacău, de un Gheorghe Pîrja

la Baia Mare, de un Gellu Dorian la Botoşani, de un George Vulturescu

la Satu-Mare, ca să recurg doar la cîteva exemple.

Partea e un întreg, ea are puterea întregului, completîndu-l şi, de

multe ori, ajutîndu-l să fie receptat ca atare.

Limba română nu are provincii şi, implicit, nici literatura ei.

Provincia în cultură e o noţiune care ţine de talent, şi nu de

geografie.

5. Conceptul şi proiectul realizării unei Europe unite îi aparţine unui

român: George Ciorănescu, care în 1946 a lansat ideea ca deputat în

primul parlament european. Ideea unei Europe unite din punct de vedere

politic a fost realizată. Nu şi cea a unei Europe culturale. Care, se pare,

era mult mai uşor a fi înfăptuită.

Europa culturii e fără frontiere. Sau − ar trebui să fie. Cei care trag

graniţe între unele părţi şi alte părţi ale ei nu sunt oamenii de cultură, ci

politicienii. Anume aceştia afirmă, că omenirea s-a săturat de cultură, că

aceasta s-ar opune progresului, că există o saturaţie de poezie, literatură,

artă. Greşit. Europa aşa cum e concepută azi a fost precedată de o Europă

a culturii. Pentru a fi observat, autorul român nu trebuie decît să scrie

foarte bine, „bine” scriind toţi creatorii care fac parte din ea şi care o

ajută astfel să fie .

(