Literatura română: provincie şi provincialism (4)

1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,

între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,

dintotdeauna?

2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de

literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest

gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?

Cititorul?

3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic

important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de

important e acest pas pentru cultura europeană?

4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii

(culturii) române?

5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o

Europă care pare saturată de cultură?

(Ad.Al.Gh )

„Nu-i o fericire să fii scriitor în România!”

Dumitru Chioaru

(Sibiu)

1. Orgoliul omului care creează este legitim, indiferent

dacă se manifestă într-o literatură mare sau mică. Nu cred că cineva poate

crea – căci de scris, scriu şi grafomanii – fără încrederea că are talent.

Modestia este o mască în viaţa socială, pe care nu toţi scriitorii şi-o

asumă. Într-o literatură mică precum a noastră, se întîmplă însă pe dos:

scriitorul este nesigur în singurătatea creaţiei, dar încrezut în lume. Asta

dovedeşte un vechi complex al scriitorului român, care transformă

orgoliul în vanitate. De fapt, scriitor eşti cînd scrii, în societate eşti ca toţi

ceilalţi. Chiar şi atunci cînd societatea îi recunoaşte statutul, scriitorul

român îşi deplînge soarta de a se fi născut într-o literatură mică. Dintr-o

frustrare în alta, el dă pînă la urmă ori în mania grandorii ori în mania

persecuţiei. Nu-i o fericire să fii scriitor în România!

2. Invazia traducerilor în perioada postdecembristă a găsit un public

cititor mai curios faţă de ce se întîmplă în alte literaturi – de regulă,

occidentale, dar şi exotice – decît în cea naţională. Editorul are interesele

lui economice să publice scriitori străini cu un succes garantat de alte

pieţe ale cărţii, decît autori români ale căror cărţi îngălbenesc pe rafturi.

Iar cititorul are prejudecăţile lui, dacă nu vanitatea – de obicei, dublată de

snobism –, pe care literatura noastră nu i-o satisface. În ochii săi, o

literatură care n-a luat nici un premiu Nobel este de valoare îndoielnică.

Citeşte, eventual, marii scriitori români din diaspora ale căror opere, după

ce au înconjurat planeta, devin interesante şi acasă. Cred însă că, în

relaţia cititorului cu literatura naţională, trebuie să intervină educaţia –

desigur, nu una naţionalistă – , cultivîndu-i prin şcoală sau mass-media

încrederea în valorile tradiţionale sau contemporane în care şi-ar putea

regăsi identitatea.

3. Pentru români, universalul se confundă cu valorile europene, mai

precis cu cele occidentale. De două secole de cînd există o literatură în

limba română, adică de la romantism încoace, ne europenizăm în mod

specific, imitîndu-i pe francezi, pe nemţi şi, actualmente, pe angloamericani.

Chiar dacă am realizat opere literare de calitate asemănătoare

modelelor, tot imitaţii rămîn, valoroase numai pentru noi. Nu avem

vocaţia universalităţii, ca popoarele pomenite, dar nici n-am descoperit şi

cultivat acel filon autohton de o stranie originalitate care să devină un

brand, ca să folosesc un cuvînt la modă, menit să pătrundă pe piaţa

mondială printr-o pleiadă de autori traduşi şi citiţi în toate limbile

importante. Căci cu cît este mai specific naţională o literatură, cu atît e

mai universală, credea Garabet Ibrăileanu, criticul la care probabil vă

referiţi, dar cu condiţia de-a gîndi universal.

4. Provincia este o stare de spirit a omului cu atît mai “pierdut” ca

Bacovia, cu cît se simte mai departe de centru. Dar poţi să fii provincial

nu numai la Sibiu sau Piatra Neamţ, ci şi la Bucureşti, Paris sau New

York. După cum, tot spiritual, poţi să fii central într-un cătun sau într-un

vîrf de munte. Provincia începe şi sfîrşeşte în imitaţia şi recunoaşterea

centrului. Acolo unde se întîmplă ceva nou, extraordinar în cultură, se

creează alt centru. Noi am fost provinciali imitînd Parisul sau Viena.

Rămînem provinciali raportîndu-ne azi la New York. Deşi în perioada

interbelică un scriitor francez trăia impresia că în curînd axa culturii

umane va trece pe la Bucureşti, “cum am fost – vorba lui Eminescu – aşa

rămînem”.

5. Cred că avem o singură şansă: să fim europeni în civilizaţie şi barbari

în cultură. Adică, într-o Europă saturată de cultură, cum precizează

întrebarea dvs., o literatură încă tînără ca a noastră ar trebui să

depăşească faza imitaţiei şi să propună, într-o explozie de vitalitate

creatoare, ceva original. Să devină din larvă fluture. Vom scrie şi vom

vedea.