Literatura română: provincie şi provincialism

1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,

între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,

dintotdeauna?

2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de

literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest

gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?

Cititorul?

3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic

important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de

important e acest pas pentru cultura europeană?

4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii

(culturii) române?

5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o

Europă care pare saturată de cultură?

(Ad.Al.Gh )

Provincia în literatura română începe pe

Calea Victoriei şi sfîrşeşte tot acolo…

Constantin Arcu

(Suceava)

1. Păi nu se prea poate deslipi, pe bune. E lipită zdravăn pe fruntea

literaturii române. Probabil că răul trebuie stîrpit din rădăcină, nu-i altă

cale. În legătură cu acest subiect, eu obişnuiesc să dau celebrul exemplu

al chiuvetei. În urmă cu cîteva luni mi-am schimbat chiuveta din baie şi

nu reuşesc sub nici o formă să înlătur o parte din eticheta pe care scrie

„MONDIAL”! Am folosit tot felul de detergenți şi prafuri de curățat, am

răşpăluit cu unghiile, degeaba. Și, repet, nu-i decît un petecuț de etichetă

rămas, dar ce te faci dacă ai de-a face cu eticheta întreagă?! Nu ştiu ce să

zic, există o singură soluție pentru ca omul să-şi facă ordine în toaletă.

Nu scapi de necaz decît dacă arunci la containerul cu gunoi inclusiv…

chiuveta! Lăsînd gluma la o parte, orgolii mari există pretutindeni.

Problema constă în… „dimensiunea” literaturii noastre de ieri, de azi şi

dintotdeauna. Poate este vreun remediu, totuşi. Iată, bunăoară, chirurgia

plastică, rudă bună cu estetica, apelează la silicon pentru a mări diferite…

dimensiuni. Dincoace nu s-ar putea găsi ceva asemănător?

2. Acum aflu despre studiile acestor specialişti în statistici, aşa că voi

încerca să răspund cum cred eu că stau lucrurile. Mai întîi, e bizară

distincția pe care o propun „specialiştii” sau măcar sînt improprii

termenii folosiți. De ce-am folosi sintagma „prost cititor de literatură

română” ? Probabil pentru că bietul de el nu citeşte literatura română,

altceva nu-mi trece prin cap. OK, şi acceptînd că aşa este, de ce l-am

categorisi drept „prost cititor” ? N-are nici o logică, decît dacă întoarcem

puțin lucrurile şi ne întrebăm cine citeşte literatură română ? Românii, în

nici un caz elvețienii, francezii sau tadjicii; celelalte nații lecturează cu

totul altceva, nu literatură română. Și ce s-a spus şi se tot spune despre

români? Că sunt un popor stupid, Brucan a fost tranşant în chestiune. Pe

şleau spus, că românii e… Nu-i cazul să insist. Dar sintagma „bun

cititor” chiar îmi place. Probabil tot specialiştii în statistici de acest gen

au propus-o. Nu ştiu de ce mă duce cu gîndul la „bunul samaritean” !

Bun cititor de literatură universală, cică. Există deci un domeniu la care

şi românii sînt buni ! Cît priveşte vinovăția, păi toată treaba asta de la

Brucan ni se trage. Domnul ăsta şi, cu tot respectul, politicile

educaționale ale guvernanților sunt de vină. Ceilalți n-au nici o culpă. Iar

scriitorul, săracul, face şi el ce poate !

3. Iată nişte întrebări de-a dreptul delicioase. Și mă văd nevoit să pornesc

invers cu răspunsurile parafrazîndu-l pe Neil Armstrong: Un pas mic

pentru literatura română, dar un pas uriaş pentru literatura europeană şi

chiar universală. Numai că în ultima vreme acelaşi distins critic, o

autoritate recunoscută în materie, şi-a reconsiderat substanțial punctul de

vedere. Nici măcar un pas, spune el în prezent, sunt de ajuns doi-trei cm,

nu mai mult. Dar de unde scot „criticii importanți” unitățile astea de

măsură, chiar nu-mi dau seama. Cît priveşte literatura română, constatăm

că există o ezitare serioasă. Dată fiind distanța neînsemnată de la național

la universal, mulți autori au rețineri de a face saltul acesta calitativ, luînd

în calcul pericolul ca, în virtutea inerției, să nu se reverse prin partea

opusă a universalului, exact cum în fotografia stroboscopică glontele

pluteşte prin spațiu, străpunge portocala şi iese prin cealaltă parte. Ei, ce

te faci atunci ? Ca să evite riscul, scriitorii ar trebui să aibă cunoştințe

serioase de fizică pentru a calcula frecările şi inerția, sistemele de

referință, mişcarea uniformă a aspirantului la universal etc. etc.

4. Interesantă întrebare ! Mulți intelectuali din Occident îşi bat capul tot

încercînd să găsească un răspuns. Pentru că cele două entități nu au

forme fixe, ci pulsează dilatîndu-se şi contractîndu-se permanent, se

întrepătrund orgiastic, dacă mi se permite să mă exprim astfel. Se

devorează vorace (atenție la aliterație!) una pe alta. Putem spune că ele

se află într-o sublimă, perfectă simbioză, hrănindu-se cu voluptate una

din alta, fiecare – trup şi hrană celeilalte. Dar, repet, occidentalii transpiră

de ani şi ani încercînd să clarifice definitiv problema. Dar să nu mă tot

eschivez de la răspuns. Ca metaforă a stîngăciei şi naivității literare, cum

traduc sensul acestei întrebări, provincia în literatura (cultura) română

începe pe Calea Victoriei şi sfîrşeşte tot acolo, micile excepții neavînd

vreo legătură cu anumite zone geografice sau cu distanța față de capitală.

De fapt, eu cred că noi românii avem un complex pregnant al provinciei.

În urmă cu vreo zece ani, la Assen, un orăşel aflat pe drumul de costişă

ce duce la Groningen, am cunoscut cîțiva scriitori olandezi care nu se

înghesuiau să publice vreo carte la Amsterdam. Pentru ei lucrul de căpătîi

îl constituia dialectul ce se vorbea în provincie (acelaşi dialect ca şi în

nord-vestul Germaniei), aveau contracte de traducere cu edituri din

Anglia, îi durea drept în cot de ceea ce se întîmplă în capitala lor. Numai

la noi scriitorii se dau cu capul de pereți pentru a fi publicați în nu ştiu ce

revistă din Bucureşti, să zicem. Cît ne priveşte, sentimentul ăsta trist şi

caraghios deopotrivă al provincialismului e inoculat o dată cu laptele supt

din țîța mamei şi capătă forme de-a dreptul monstruoase, un fel de omidă

coborînd pe o întreagă filieră jegoasă. Numai să-l vezi pe cel din Iaşi sau

din Cluj cum se uită de sus la individul din Hîrlău sau din Beiuş, să

zicem, iar cei din urmă cum adoptă aceeaşi morgă față de inşii din

comunele din jur. Nu sentimentul valorii, cît impresia bizară că simpla

apartenență la o colectivitate mai mare îți conferă automat un statut

special. Sofisticarea şi ifosele depind de rangul localității din care

provine fiecare sclifosit. Oare cînd ne vom dezbăra de prejudecățile

astea ? Mai există un aspect în strînsă legătură cu orgoliul exacerbat la

care v-ați referit mai sus. Numai ce vezi cîte un critic şi estet care

împarte şi clasifică valorile literare după criterii obscure sau numai de el

ştiute, dar dacă te interesezi peste granițe vei constata că nimeni n-a aflat

de el şi nu dă doi bani pe teoriile lui.

5. Pe bune ? Eu m-am tot vînturat prin Europa asta şi n-am băgat de

seamă că ar fi saturată de cultură. Există o fascinantă cultură (în înțelesul

cel mai larg al cuvîntului), dar nu mi se pare că dă peste margini. Mă rog,

dar să iau lucrurile aşa cum sînt date. Și revenind la autorul român care

ține el morțiş să intre în Europa… De ce vrea el să intre în Europa şi nu

în Asia, să zicem ? Dacă vrea să fie cunoscut de cît mai multă lume, păi

ar trebui să se dea şi peste cap pentru a fi tradus în chineză. Vă dați

seama cîți chinezi sînt în lumea asta ? Un chinez din zece dacă te citeşte

şi eşti vedetă, poți vinde cărți în neştire. La ce bun să te traducă franțujii

sau nemții ? Nu-i nici un chichirez, serios. Dar să revin la scriitorul

român. Cum să scrie ? El ar trebui să scrie apăsat. Și să fie… uşor şi

vesel, adică să nu fie constipat. Chiar puțin cufurit, chestia asta dă bine.

Dar degeaba, asta e neşansa noastră istorică. Exact cînd autorii români se

pregăteau să-şi ia avînt pentru a pătrunde vijelios în Europa, poftim,

cucoana asta a început să rîgîie taman acum de atîta cultură ! Cică îi pică

greu la stomac, unde să mai bage şi cultura română? Vedeți cum sîntem

„traduşi”? Să le fie ruşine occidentalilor ăstora perverşi!