1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,
între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,
dintotdeauna?
2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de
literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest
gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?
Cititorul?
3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic
important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de
important e acest pas pentru cultura europeană?
4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii
(culturii) române?
5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o
Europă care pare saturată de cultură?
(Ad.Al.Gh )
” Provincia în literatura română începe pe
Calea Victoriei şi sfîrşeşte tot acolo… „
Constantin Arcu
(Suceava)
1. Păi nu se prea poate deslipi, pe bune. E lipită zdravăn pe fruntea
literaturii române. Probabil că răul trebuie stîrpit din rădăcină, nu-i altă
cale. În legătură cu acest subiect, eu obişnuiesc să dau celebrul exemplu
al chiuvetei. În urmă cu cîteva luni mi-am schimbat chiuveta din baie şi
nu reuşesc sub nici o formă să înlătur o parte din eticheta pe care scrie
„MONDIAL”! Am folosit tot felul de detergenți şi prafuri de curățat, am
răşpăluit cu unghiile, degeaba. Și, repet, nu-i decît un petecuț de etichetă
rămas, dar ce te faci dacă ai de-a face cu eticheta întreagă?! Nu ştiu ce să
zic, există o singură soluție pentru ca omul să-şi facă ordine în toaletă.
Nu scapi de necaz decît dacă arunci la containerul cu gunoi inclusiv…
chiuveta! Lăsînd gluma la o parte, orgolii mari există pretutindeni.
Problema constă în… „dimensiunea” literaturii noastre de ieri, de azi şi
dintotdeauna. Poate este vreun remediu, totuşi. Iată, bunăoară, chirurgia
plastică, rudă bună cu estetica, apelează la silicon pentru a mări diferite…
dimensiuni. Dincoace nu s-ar putea găsi ceva asemănător?
2. Acum aflu despre studiile acestor specialişti în statistici, aşa că voi
încerca să răspund cum cred eu că stau lucrurile. Mai întîi, e bizară
distincția pe care o propun „specialiştii” sau măcar sînt improprii
termenii folosiți. De ce-am folosi sintagma „prost cititor de literatură
română” ? Probabil pentru că bietul de el nu citeşte literatura română,
altceva nu-mi trece prin cap. OK, şi acceptînd că aşa este, de ce l-am
categorisi drept „prost cititor” ? N-are nici o logică, decît dacă întoarcem
puțin lucrurile şi ne întrebăm cine citeşte literatură română ? Românii, în
nici un caz elvețienii, francezii sau tadjicii; celelalte nații lecturează cu
totul altceva, nu literatură română. Și ce s-a spus şi se tot spune despre
români? Că sunt un popor stupid, Brucan a fost tranşant în chestiune. Pe
şleau spus, că românii e… Nu-i cazul să insist. Dar sintagma „bun
cititor” chiar îmi place. Probabil tot specialiştii în statistici de acest gen
au propus-o. Nu ştiu de ce mă duce cu gîndul la „bunul samaritean” !
Bun cititor de literatură universală, cică. Există deci un domeniu la care
şi românii sînt buni ! Cît priveşte vinovăția, păi toată treaba asta de la
Brucan ni se trage. Domnul ăsta şi, cu tot respectul, politicile
educaționale ale guvernanților sunt de vină. Ceilalți n-au nici o culpă. Iar
scriitorul, săracul, face şi el ce poate !
3. Iată nişte întrebări de-a dreptul delicioase. Și mă văd nevoit să pornesc
invers cu răspunsurile parafrazîndu-l pe Neil Armstrong: Un pas mic
pentru literatura română, dar un pas uriaş pentru literatura europeană şi
chiar universală. Numai că în ultima vreme acelaşi distins critic, o
autoritate recunoscută în materie, şi-a reconsiderat substanțial punctul de
vedere. Nici măcar un pas, spune el în prezent, sunt de ajuns doi-trei cm,
nu mai mult. Dar de unde scot „criticii importanți” unitățile astea de
măsură, chiar nu-mi dau seama. Cît priveşte literatura română, constatăm
că există o ezitare serioasă. Dată fiind distanța neînsemnată de la național
la universal, mulți autori au rețineri de a face saltul acesta calitativ, luînd
în calcul pericolul ca, în virtutea inerției, să nu se reverse prin partea
opusă a universalului, exact cum în fotografia stroboscopică glontele
pluteşte prin spațiu, străpunge portocala şi iese prin cealaltă parte. Ei, ce
te faci atunci ? Ca să evite riscul, scriitorii ar trebui să aibă cunoştințe
serioase de fizică pentru a calcula frecările şi inerția, sistemele de
referință, mişcarea uniformă a aspirantului la universal etc. etc.
4. Interesantă întrebare ! Mulți intelectuali din Occident îşi bat capul tot
încercînd să găsească un răspuns. Pentru că cele două entități nu au
forme fixe, ci pulsează dilatîndu-se şi contractîndu-se permanent, se
întrepătrund orgiastic, dacă mi se permite să mă exprim astfel. Se
devorează vorace (atenție la aliterație!) una pe alta. Putem spune că ele
se află într-o sublimă, perfectă simbioză, hrănindu-se cu voluptate una
din alta, fiecare – trup şi hrană celeilalte. Dar, repet, occidentalii transpiră
de ani şi ani încercînd să clarifice definitiv problema. Dar să nu mă tot
eschivez de la răspuns. Ca metaforă a stîngăciei şi naivității literare, cum
traduc sensul acestei întrebări, provincia în literatura (cultura) română
începe pe Calea Victoriei şi sfîrşeşte tot acolo, micile excepții neavînd
vreo legătură cu anumite zone geografice sau cu distanța față de capitală.
De fapt, eu cred că noi românii avem un complex pregnant al provinciei.
În urmă cu vreo zece ani, la Assen, un orăşel aflat pe drumul de costişă
ce duce la Groningen, am cunoscut cîțiva scriitori olandezi care nu se
înghesuiau să publice vreo carte la Amsterdam. Pentru ei lucrul de căpătîi
îl constituia dialectul ce se vorbea în provincie (acelaşi dialect ca şi în
nord-vestul Germaniei), aveau contracte de traducere cu edituri din
Anglia, îi durea drept în cot de ceea ce se întîmplă în capitala lor. Numai
la noi scriitorii se dau cu capul de pereți pentru a fi publicați în nu ştiu ce
revistă din Bucureşti, să zicem. Cît ne priveşte, sentimentul ăsta trist şi
caraghios deopotrivă al provincialismului e inoculat o dată cu laptele supt
din țîța mamei şi capătă forme de-a dreptul monstruoase, un fel de omidă
coborînd pe o întreagă filieră jegoasă. Numai să-l vezi pe cel din Iaşi sau
din Cluj cum se uită de sus la individul din Hîrlău sau din Beiuş, să
zicem, iar cei din urmă cum adoptă aceeaşi morgă față de inşii din
comunele din jur. Nu sentimentul valorii, cît impresia bizară că simpla
apartenență la o colectivitate mai mare îți conferă automat un statut
special. Sofisticarea şi ifosele depind de rangul localității din care
provine fiecare sclifosit. Oare cînd ne vom dezbăra de prejudecățile
astea ? Mai există un aspect în strînsă legătură cu orgoliul exacerbat la
care v-ați referit mai sus. Numai ce vezi cîte un critic şi estet care
împarte şi clasifică valorile literare după criterii obscure sau numai de el
ştiute, dar dacă te interesezi peste granițe vei constata că nimeni n-a aflat
de el şi nu dă doi bani pe teoriile lui.
5. Pe bune ? Eu m-am tot vînturat prin Europa asta şi n-am băgat de
seamă că ar fi saturată de cultură. Există o fascinantă cultură (în înțelesul
cel mai larg al cuvîntului), dar nu mi se pare că dă peste margini. Mă rog,
dar să iau lucrurile aşa cum sînt date. Și revenind la autorul român care
ține el morțiş să intre în Europa… De ce vrea el să intre în Europa şi nu
în Asia, să zicem ? Dacă vrea să fie cunoscut de cît mai multă lume, păi
ar trebui să se dea şi peste cap pentru a fi tradus în chineză. Vă dați
seama cîți chinezi sînt în lumea asta ? Un chinez din zece dacă te citeşte
şi eşti vedetă, poți vinde cărți în neştire. La ce bun să te traducă franțujii
sau nemții ? Nu-i nici un chichirez, serios. Dar să revin la scriitorul
român. Cum să scrie ? El ar trebui să scrie apăsat. Și să fie… uşor şi
vesel, adică să nu fie constipat. Chiar puțin cufurit, chestia asta dă bine.
Dar degeaba, asta e neşansa noastră istorică. Exact cînd autorii români se
pregăteau să-şi ia avînt pentru a pătrunde vijelios în Europa, poftim,
cucoana asta a început să rîgîie taman acum de atîta cultură ! Cică îi pică
greu la stomac, unde să mai bage şi cultura română? Vedeți cum sîntem
„traduşi”? Să le fie ruşine occidentalilor ăstora perverşi!
