Nu mai ploua. Era joi noaptea, nu-mi aduc aminte ora. Lumea se retrăsese de parcă era una cu apa care dispărea de pe străzi în pământ. Cred că de pe lângă Lipscani am pornit. Acasă. Burlanele şiroiau, nu mai conta. La C.E.C. în faţă, pe Victoria, găseşti din ce în ce mai puţine taxiuri. În schimb, la capătul străzii Brezoianu, către Splai, s-a deschis de astă-vară o cârciumă în apropierea căreia se adună maşini de la firme credibile (nu dintre acei escroci care îţi cer pe un kilometru cât alţii pe 3). Am coborât. În lumina răsturnată a becurilor de pe stâlpi, atent să nu alunec pe dalele ude-oglindă, m-am simţit manipulat, ca de obicei, de oraşul însuşi; bunicul meu locuise multă vreme de cealaltă parte a străzii Domniţa Anastasia, la umărul Primăriei. Dar secvenţa metafizică a periplului s-a încheiat în coasta vestică a monstrului de oţel cu termopan, când faci dreapta un pic înspre agenţia C.F.R. Un domn cu părul cărunt, în costum, ţinea în braţe un porc. Mi-a cerut o ţigară. I-am oferit una. Mi-a spus că animalul se chema Benvolio. De pe cablurile spânzurate la câţiva metri deasupra cădeau bucăţi de gheaţă, fenomen ciudat la ora la care totul se pregătea să se agaţe de orice din cauza frigului. Domnul mi-a spus că de fapt e primăvară, că e o vreme anormal de caldă, că femeile reîncep să umble în fuste prea scurte, aşa că a stins deodată ţigara în ochiul porcului. Bestiola zbiera îngrozitor. Atunci am realizat forţa interlocutorului meu, care o imobiliza cu o singură mână. Mi-era teamă să nu vină poliţia. Oamenilor (auzisem într-un spectacol de teatru, nu mai ştiu când), în asemenea cazuri, trebuie să le vorbeşti de profesie. Nu o cunoşteam pe a lui, aşa că l-am întrebat ce crede: Heidegger mai are şanse? A dat cu porcul năprasnic într-un parbriz de limuzină parcată alături, a început să urle o alarmă, n-avea cum să nu vină careva! Mi-a spus că e propria lui maşină, deci nu sunt probleme. Dar nu puteam să plec fără să-mi fac datoria. Ce datorie (m-am îngrijorat)? “Vezi, Leibniz e mort”, a zis, “acum trebuie să restituim dreptatea. Ce ai în sacou?”. Dobitocul acela ştia!… M-am uitat în jur. N-am observat lucirea până când n-a fost o linişte absolută. În rucsac mai aveam o doză de bere. Am deschis-o şi m-am aşezat pe marginea drumului. “Ce ai de gând?”. Omul a râs: “Eu?!”… Avea o răbdare teribilă. Atunci am înţeles cine era. Tu mă priveai de vizavi, tristă şi amuzată ca oboseala. Evident, nu era aceeaşi noapte. Însă am behăit versurile care, ultima dată în istoria asta, îţi umeziseră un pic obrajii: Beat me till I’m black, / Beat me till I’m blue, / I will, I will… (în fine…). L-am întrebat: “- Sunt singur, aşa e?”. Nu aşteptam răspuns. Am dus mâna la buzunar, un moment a sticlit în bec lama, după care valul de sânge a ţâşnit din gâtul lui Benvolio. Îmi făcusem datoria. Nu mă mai interesa nimic în afară de apariţia cealaltă. M-am repliat încet către locul de unde urma să plec numaidecât spre casă. Nu am avut curaj (evident) să privesc în sus: de ce aş fi confirmat obsesia, de ce aş fi asumat acea dublă obsesie, blestemul care mi te pusese cândva în braţe pentru ca, mai târziu, acum, aici, a dracului, să devii un fel de nimic în formă de înger?!…
(Notă finală: deja la prima intersecţie, am văzut semaforul întunecându-se. Probabil că se arsese un bec, habar n-am. Era mai bine să fiu atent la vocea dispecerei din staţie, oricum oraşul era mort sub aripa ta. Muzica din aparatul şoferului cretin, la o groapă, a sărit: And every dream, hope and desire / Is just a flicker in the fire / And that fire it will consume / The crack of doom / Is coming soon. Şi?… Vorbea de… mă rog… Un alt Benvolio. În ceea ce mă priveşte, mi-era clar: n-aveam cum să nu te gândesc mai departe, aşa invizibilă cum erai special pentru mine. Doar eu ştiam că zbori).
