Desi nu a atins un nivel literar foarte inalt, dramaturgia era unul dintre cele mai populare moduri de exprimare ale timpului. Aceasta isi are radacinile in incercarile oamenilor primitivi de a deslusi misterul mortii si cel al nasterii, taine aflate in stransa legatura cu succesiunea luminii si a intunericului, frigului si caldurii, raului si binelui.
Teatrul infloritor al Greciei si Romei antice, la fel ca mai toate artele din perioada precrestina, a fost interzis de crestinatate din cauza paganismului si lumescului la care instigau. La caderea Imperiului Roman, moment care marcheaza, in acceptiunea unor istorici, inceputul Evului Mediu, dramaturgia romana corupta si-a gasit sfarsitul, iar actorii au decazut, devenind jongleri si menestrei de rang inferior, colindand de-a lungul intregului spatiu crestin. Reprezentatiile acestor proscrisi, desi lipsite de rafinament si imorale, au continuat sa existe timp de cateva secole fara a fi contestate, deoarece satisfaceau dorinta, chiar instinctul naturii umane de a vedea spectacol dramatic.
Aceeasi dorinta era satisfacuta, in parte, si de piesele folclorice care isi aveau originile in ceremonialurile pagane stravechi, jucate la ocazii speciale, cum ar fi ziua recoltei. De-a lungul Evului Mediu, in multe locuri din Europa, piesele folclorice luau forma unor dansuri energice numite “Dansuri Morris” sau “Morisque” in Anglia, “Perchten” in Austria sau “Calusarii” in Romania. Bastoanele care erau folosite ca sabiile, steagurile, costumele dansatorilor cu panglici in diagonala si clopotei legati de corp, aminteau de “dansurile” soldatilor. Acestea aduceau noroc, personajul central era un om-animal, iar dansatorii erau patronati de o zeita-mama (Fecioara Maria) sau Irodeasa in jocul calusarilor. In Romania, acest dans a fost descris pentru prima data in secolul al XVIII-lea de catre carturarul roman Dimitrie Cantemir, in opera fundamentala “Descriptio Moldaviae”.
In alte cazuri, fiind prezentate prin intermediul unor lupte si al unor glume grosolane, piesele folclorice afisau putin din ceea ce ar fi trebuit sa fie actiunea dramatica. Personajele au inceput incet – incet sa prinda contur, iar acestea aveau sa se inspire si mai mult din traditia populara.
“Pantomima” sau “Travestirea”, nume colective date diverselor forme de procesiune, spectacole sau orice alt fel de divertisment, erau ramuri ale pieselor folclorice. In a doua parte a Evului Mediu aveau loc cortegiile laice, manifestari spectaculoase date in cinstea unui rege sau a unei alte persoane de rang inalt, cand isi facea, de exemplu, intrarea intr-un burg. Acestea erau puse in scena in apropierea portii orasului sau pe strada, avand un decor foarte elaborat, iar personajele, culese din alegorii sau istorie, se angajau in declamatii sau pantomima, dispunand de foarte putin dialog; acesta putea lipsi, insa, cu desavarsire. Astfel, actorii din acea perioada se puteau numi si “chipuri-masti”.
Insa, pe masura ce anii treceau si petele rusinoase lasate de paganism erau sterse, biserica crestina devenea patroana artei pentru a-i insufla acesteia conceptele religioase; in acest mod biserica, care distrusese dramaturgia antica, a devenit ea insasi creatoarea dramaturgiei moderne. Desi picturile, statuile, mozaicurile si vitraliile puteau doar afisa teme religioase, nicio alta metoda nu s-a dovedit a fi mai captivanta si palpitanta decat reprezentarea dramatica, in care spectatorul lua parte in mod indirect la emotiile si convingerile personajelor.
– va urma-
