Delta 8,5

Cred că era cam 13,30, în ziua de 23 decembrie, când m-am urcat în 268 la staţia de la Arhitectură. Alături de mine erau şi două surori (probabil gemene) cu prognatism. Până să facem dreapta către Kogălniceanu, deja cântau. “Deschide uşa, creştine / Deschide uşa, creştine…”. Fără să fie o interpretare de mare clasă, am observat că le reuşea să pară o singură voce. Au lcoborât a Cişmigiu, unde s-au urcat doi puradei încruntaţi, care au început instantaneu să behăie: “Deschide uşa, creştine / Deschide uşa, creştine…”. Unul dintre ei îl zicea pe “ş” atât de discret, încât se auzea limpede “cretine”. La un moment dat, unul (secţia ritmică) l-a întrebat fulgerător pe celălalt, în sotto voce: “Cum e, mânca-ţi-aş?”. La strofa a patra, în loc de “Umblă-n sus şi umblă-n jos”, au dat-o pe “Una-n sus şi una-n jos”, ceea ce ridica nu doar o problemă teologică destul de complicată (ştim câtă bătaie de cap a dat până azi faptul că ateii şi idioţii nu pricep cum e cu Fecioara care naşte…; asta mai lipsea: să fie şi două fecioare – una-n sus şi una-n jos – care să nască unul şi acelaşi Fiu – sau, ca să iasă materie pentru încă vreun film de succes, poate că erau doi fii, ceea ce ar explica, desigur, Învierea, cel de-al doilea trăgând foloasele de pe urma lucrării primului), ci şi una hermeneutică. Cei doi inovatori au coborât la Drept, unde s-a urcat un băiat vânjos, care a avut originalitatea de a nu cânta, ci de a recita cuvintele “Deschide uşa, creştine / Deschide uşa, creştine…”. Dacă predecesorii săi imediaţi aveau, cum am precizat, o supărătoare problemă de dicţie, noul artist era atât de exact în maniera de a rosti cuvintele, încât m-am uitat numaidecât la el, să văd dacă nu cumva era Maia Morgenstern. Ipoteză nu cu totul absurdă, fiindcă, pe lângă faptul că Maia o jucase pe Maria, băiatul în chestiune izbutea să pronunţe fiecare sunet în aşa fel încât aveai impresia că era un cuvânt complet (“d-e-s-c-h-i-d-e” etc.), la finalul strofei întâi lăsându-te epuizat de parcă ai fi ascultat deja 30 de fraze. Am observat o babă lăcrimând. La Eroilor, vânjosul Impostaţiu a coborât. A urcat însă un bărbos cu un acordeon. Trecuserăm de la M. Morgenstern la M. Callas. În acordurile hibride Sena-Berceni, a răcnit un “Deschide” care a ţinut până la prima staţie. Avea o sticlă de plastic (foarte bună catachreza!) tăiată de la jumătate şi fixată cu nişte sârmă de instrumentul muzical. Aproape că ajunsese la “creştine” când autobuzul a deschis uşile (fiindcă şoferul, am dedus, o luase de bună şi s-a conformat cererii exprimate în cântec) – la Academia Militară. Am fost mirat să văd că artistul a dat buzna afară când în vehicul a urcat un domn în frac. Domnul în frac, îndată ce ne aventuram către periculoasa intersecţie Răzoare (un Homer local ar putea găsi material pentru 7 Odisee parcurgând-o la ore de vârf), domnul în frac, spun, a scos un laptop şi a glăsuit cu voce de stentor: “Avem mesaje-model, avem mesaje-model! Promoţie de Crăciun!”. În acel moment, unui puştan care stătea pe un scaun din apropiere i-a sunat telefonul mobil: Enter Sandman. “Now I lay me down to sleep / Pray the lord my soul to keep / If I die before I wake / Pray the lord my soul to take”. Domnul în frac a prins din zbor provocarea şi a tunat: “Hush little baby don’t say a word / And never mind that noise you heard / It’s just the beasts under your bed / In your closet and in your head”. Da, chiar şi pe asta o avea. Dar nu era genul său de creaţie. Nu în sezonul acesta. În sezonul acesta avea produse mult mai bune! De pildă: “Să vă fie masa în pace cu sănătate şi cu lumina naşterii Domnului în casă împreună cu toţi cei dragi de aceste sfinte Sărbători”. Şi nu era decât începutul (mă temeam de clopoţei, de steluţele de gheaţă, de renii lui Moş Crăciun, de săniuţe, de căldura căminului, a familiei şi a sufletului, de brăduleţi, de globuleţe, de gerul contrastant al nopţii – la 17 grade câte erau în Bucureşti – , pentru a nu mai vorbi de minunatele bucate tradiţionale şi de gândurile pozitive care se pogoară de nu ştiu unde şi ne oferă nu ştiu ce, rezultatul fiind ohoho), iar semaforul de la intrarea în mitologica intersecţie Răzoare tocmai se făcuse roşu a doua oară! “Să vă fie sănătatea în pace cu masa şi cu naşterea Domnului luminii împreună cu toate casele şi toate Sărbătorile dragi”. Culoarea galbenă. “Să vă fie masa pace Domnul lumina dragi toţi Sărbători împreună sfinte cu în şi de cei”. Cunoaşteţi maidanul de lux dintre Panduri şi Geniului, nu? Am observat că se adunaseră acolo mii de colindători – şi întreaga masă umană voia să intre în 268-ul nostru! Cerul se cutremura de glasurile mulţimii, 60000 de piepturi scandând feroce “Deschide uşa, creştine / Deschide uşa, creştine”, ceea ce nu era permis conform prevederilor legale privind buna funcţionre a mijloacelor de transport: nici Maica Tereza dacă era, poliţia nu l-ar fi lăsat pe conductor să dea curs acelei solicitări abuzive! Prin urmare, ăia 60000 urlau să deschidă uşa (“că, de nu, venim la tine! / că, de nu, venim la tine!”), iar el zbiera pe geam că nu vrea să-şi piardă pâinea. Erau copii, femei, bătrâni, ciungi, surdo-muţi, drogaţi, ologi, baptişti, mafioţi, călugăriţe, orfani, agenţi sub acoperire, canceroşi, chinezi, controlori şi evacuaţi care băteau cu tot ce aveau în tabla vehiculului, cu mâinile, cu sticlele, cu cioturile, cu revolverele, cu dosarele, cu tumorile, cu bâtele sau cu frunţile. Băiatul cu Enter Sandman era de părere că asta e true. Doi bărbaţi care citiseră până atunci un ziar cu ţâţe considerau că, oricum, actuala Putere nu mai are şanse. La culoarea verde a semaforului, autobuzul a ţâşnit vijelios către biserică. În faţă era parcat un dric. M-am tras către locul special pentru handicapaţi, profitând de coborârea câtorva doamne. Şoferul a pornit rapid. Lumea înjura. Mi-am scos din buzunar un carneţel. Cineva scrisese la mijloc: “Eu sunt absenţa ta. Cum să te uit? E ca şi cum aş uita Hestugma şi LSD…”. Ce rost avea să opresc maşina? Pe fereastră, vedeam un cer care se decolora încet, curgând în alburiu. Nimic, nimic nu se terminase aici.