Azi, 1 decembrie, mă simt atât de bine ca metec, la distanţă egală de pieptul aruncat înainte de românii mai naţionalişti, cât şi de cei care iau in deriziune evenimentul. Privesc totul ca un spectator neangajat şi asta în oferă o satisfacţie uşor perversă.
Am o mulţime de complexe, dar din păcate nici măcar unul nu e comercial…
Viaţa e un coteţ sordid unde doar marile animale reuşesc să se simtă bine. Un spectacol hâd, imund, o oroare cu care ochiul se obişnuieşte treptat. În marea majoritate a cazurilor eşti ’’corupt’’, devii pe nesimţite un porc care calcă totul în cale pentru un blid de mâncare; o vacă impasibilă şi nesimţită, ce trece cu nepăsare prin viaţă, întocmai cum trece prin lucernă; o gaină care trezeşte tot universul pentru a-şi ’’clama’’oul. Încerc pe cât pot ( şi uneori chiar cred că reuşesc) să mă ţin departe de menajeria asta domestică, să fiu un animal cât mai ciudat. Din păcate, că să ajungi să faci asta în mod constant ai două variante: să fii un soi de sfânt sau să ştii să te faci odios, să treci drept un monstru pentru ceilalţi. Ori eu asta nu pot, fie din laşitate, fie din lipsa de vocaţie, nici eu nu ştiu exact.
Citind Corespondenţa lui Flaubert pot spune că nu am mai trăit demult o asemenea beatitudine a lecturii. În el regăsesc ce ador la doi dintre preferaţii mei, Oscar Wilde şi Cioran, dar într-o manieră mai autentică. Estetismul lui Flaubert nu simte nevoia de paradă & paradox ca la Wilde, iar pesimismul său amar nu este însoţit ca la Cioran de o doză uneori străvezie de cabotinism.
Mi-am ascuns chipul sub o mie de măşti pănă ce n-am mai ştiut care-mi este chipul real. Cunoaşte cineva drumul spre Mnemosyne?!
