Reducerea cheltuielilor statului nu e suficientă. Fără reforme, ea nu va face decât să amâne, o vreme, deznodământul. Iată bolile:
Anemia. Doar 4 milioane de angajați mai contribuie pentru toate pensiile și toată asistența medicală. Nu-i de mirare că banii nu ajung. De vină nu-s nici nici contribuabilii – care virează la stat încă 80% peste veniturile lor nete, nici pensionarii – care ar lăsa bugetul asigurărilor sociale pe excedent dacă opt milioane de angajați ar contribui la veniturile lor.
De vină este statul, care practică un nivel de impozitare a muncii mai mare chiar decât cel din Vest, deși nivelul bunăstării, productivitatea muncii, conștiința civică și calitatea serviciilor publice sunt la un nivel de câteva ori mai mic.
O țară cu capacitate adinistrativă redusă, cum e România, ar trebui să exploateze la potențial maxim taxele pe proprietate, acolo unde evaziunea fiscală este mult mai dificilă. Mai ales că măsura ar stimula intrarea mijloacelor fixe în circuitul productiv. În schimb, munca ar trebui taxată la cel mai mic nivel posibil, cel puțin până la rezolvarea dezechilibrelor sociale de acum.
Obezitatea. Principiul că este nevoie de investiții care să ajute economia este un slogan unanim-adoptat și de dreapta și de stânga deopotrivă. Însă realitatea a arătat că statul nu are capacitatea administrativă nici pentru a găsi cele mai bune prețuri nici pentru a garanta – măcar – că lucrările pot fi duse la bun sfârșit în timp util. Cu prețul a zeci de miliarde de euro, România s-a ales cu zeci de mii de proiecte nefinalizate. Eșecul construcției de autostrăzi este cel mai bun exemplu, iar cel mai dureros lucru este că strategiile de acum include aceleași greșeli din ultimii 20 de ani: ele se rezumă încrederea statului în propriile forțe. Contra exemplul vine exact din China. După ce au construit primii 200 de kilometri în sistem clasic, în urmă cu 20 de ani, și au văzut ce înseamnă asta, Chinezii au trecut la sistemul concesiunilor. Toate autostrăzile sunt construite în sistem privat și taxate de antreprenor. Rezultatul? 70.000 de kilometri!
Scleroza. România are la dispoziție miliarde de euro anual de la Uniunea Europeană, iar absorbția lor ar trebui să fie principalul criteiu de performanță pentru fiecare guvern. Cu toate acestea, rezultatele sunt jenante. De ce? Pentru că între sursa fondurilor – Uniunea Europeană – și beneficiarii finali – companii private – intervine un filtru birocratic ale cărui interese nu se suprapun nici cu sursa nici cu beneficiarul. Soluția a fost propusă și repetată de nenumărate ori: beneficiarii să-și susțină proiectele în mod nemijlocit la UE. Este perfect posibil, iar singurul preț plătit ar fi că o armată de funcționari plătiți degeaba cu sporuri de 75% – și nu numai – ar dispărea aproape de tot.
Schizofrenia. Felul în care sunt distribuiți banii de la bugetul central către bugetele morale este principalul vinovat pentru risipa care urmează. Pentru că un primar nu colectează banii direct de la propriii cetățeni, nici nu este responsabil în fața lor. Este responsabil în fața politicienilor de la centru și rețelelor de interese care i-au trimis acolo. Iar din cauză că “banii de la centru” nu reprezintă aproape niciodată o certitudine, chiar și achizițiile cinstite sunt făcute pe nepregătite. Așa se explică statuile sau fântânile arteziene cu prețuri exorbitante, așa se explică laptopurile și mașinile cumpărate pe final de an.
Fără surse de venituri și responsabilități clar delimitate, instituțiile statului vor continua să risipească banii publici în stilul de acum.