O parohie deprimantă
Literatura română este ca o catedrală părăginită şi desuetă, masiv părăsită de enoriaşi dar frecventată cu îndîrjire de acelaşi vechi sobor de preoţi. Aceştia au îmbătrînit în rele, aşa cum se spune, după ce-au slujit cu sîrg la mai multe curţi temporale, pupînd în stînga şi-n dreapta mîna puternicilor vremii şi continuînd şi astăzi să se viseze drept lumini ale naţiei. Ei sînt solidari şi bine organizaţi, funcţionînd ierarhic, în conformitate cu amploarea ticăloşiilor comise şi cu beneficiul plăţilor primite în contul acestora. Din ce în ce mai lipsiţi de partizani, dînşii ţin şi mai abitir la privilegiile de imagine şi poziţie pe care au avut grijă să le făurească în deceniile cînd şi-au croit prospaeritate graţie laşităţilor şi linguşelilor motivate prin recursul la „rezistenţa prin cultură“.
Excepţionalitatea „haiducilor“
Uneori, rar, ce-i drept, se întîmplă ca pînă şi în spaţiul mortificat al literelor noastre să se mişte ceva. Mai există unii autori, mai apar unele cărţi care nu ţin de registrul „înregimentării“. Pe scurt, la răstimpuri, devin manifeste voci şi opinii incongruente cu porcăria statu quo-ului literar naţional. Ele salvează media de sănătate a unui spaţiu cultural destul de bolnav şi categoric ticăloşit. Tocmai datorită lor speranţa într-un mîine curat nu este definitiv îngropată. Astfel, contactul cu poziţia şi literatura acestor „terapeuţi“ voluntari devine unul sanitar, regenerator şi optimizant. Printre aceşti nepervertiţi maeştri ai fluieratului în biserica literelor româneşti se numărăr constant Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru, Ciprian Şiulea, Caius Dobrescu, Dan Petrescu.
Un alt fel de Epistolar
Cel din urmă a publicat recent o carte ce ridică îndeletnicirea fluieratului în biserică la altitudinea unei arte consacrate. Este vorba de volumul Scrisori către Liviu. 1994-2004, editat la casa Paralela 45 din Piteşti în cadrul colecţiei Odiseu. Opul cu pricina include 20 de epistole adresate în majoritate scriitorului Liviu Antonesei, dar şi cîteva care îl au ca destinatar pe alt Liviu literar, de astă dată Cangeopol, autor alături de Dan Petrescu al curajosului volum Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, text contestatar şi radical anticeauşist conceput înainte de Revoluţie şi trimis clandestin spre publicare în Occident. Semnatarul acestui alt fel de epistolar a pornit de la o experienţă extrem de privată şi, în esenţa ei, radical hedonistă: colecţionarea aberaţiilor „intelectuale ori de alt gen conex“ care sînt produse consecvent în lumea literaţilor mioritici. Observator atent şi nededat la orbiri interesate, Dan Petrescu adună aşadar laolaltă suma iritărilor sale în marginea mizeriilor, incoerenţelor, abuzurilor şi minciunilor ce dau atîta culoare (dar şi oroare) vieţii noastre umaniste. Că-i vorba de boieri sau de oieri ai minţii rumâneşti, Dan Petrescu n-are mamă n-are tată, punînd la zidul infamiei pe toţi cei care merită această „onoare“ – şi doamne cît sînt de mulţi! Deloc temător că ar putea să-şi atragă noi inamici (în fond, ce e mai important, adevărul sau confortul?), ba chiar gîndindu-şi strategic-provocator autopromovarea cărţii prin inserarea pe coperta a patra a trei citate din săptămînalul România literară în care este desfiinţat umoral exact de unii din rîndul celor a căror micime morală o denunţă necruţător în paginile epistolarului său, autorul îşi propune să stabilească un panopticum al falşilor idoli ce corodează cu nociva lor prezenţă climatul literelor noastre frumoase.
Capodopere de concizie şi retorică demistificatoare, scrisorile către Liviu se metamorfozează în „execuţii“ punctuale a unor tare şi idiosincrazii de care suferă mulţi din idola tribus băştinaşi, consfiinţiţi ca moaşte ale valorii, premiilor, dregătoriilor şi onorariilor grase de către congeneri şi colegi de interes. Neşansa tuturor acestora este că autorul îi depăşeşte pe mulţi cu un cap în materie de I.Q., curaj şi trecut nepătat, ceea ce-l transformă într-un martor foarte incomod, dificil de prins cu ocaua mică şi chiar exagerat de vigilent cu propriile-i incoerenţe! Mai mult decît atît, Dan Petrescu este şi afurisit de talentat, jucînd în scriitor matur şi în gînditor profesionist, căci stilistica lui, deşi savuroasă, nu este calpă, nu are nimic de-a face cu veştmîntul frumos în care să fie camuflat vidul reflexiv, ci dimpotrivă, această stilistică e secretată de încordarea unei minţi riguroase, temeinic obişnuită cu actul gîndirii juste. Fără să facă abuz de narcisism, Dan Petrescu chiar are ceva de spus în lumea umanioarelor noastre şi mai cu seamă nu ezită să formuleze răspicat adevăruri evidente pentru toţi, dar pe care foarte puţini au curajul să le dezvăluie.
Prin urmare, aşa cum reiese din mai multe texte inserate în volumul de faţă, degeaba încearcă sacrosanctul Nicolae Manolescu să ne convingă de lipsa de talent şi de umoarea ticăloasă ce l-ar obnubila pe autorul Scrisorilor către Liviu, căci ceea ce săvîrşeşte în definitiv criticul maxim nu e altceva decît o proiecţie crispată a propriului său lăuntru asupra unui adversar căruia nu are prea multe a-i reproşa, în afara unui trecut sensibil mai puţin maculat decît cel cu care se mîndreşte domnia sa. Şi e hilar pînă la grotesc că denunţă „otrăvirea“ de care ar suferi un disident autentic în condiţiile în care tribalismul şi bigotismul găştilor literare dîmboviţene, pe care mentorul României literare le cunoaşte prea bine, sînt simptome patente ale maladiei ce sufocă climatul literaturii noastre de bune decenii. Prin urmare, ce este mai rău? Un ins care strigă că regele e gol, sau corul de farsori controlat de capelmaiştri narcisici pînă la psihoză?
Valentin Protopopescu
