Scandalul sexual al fraţilor „Dinamită” de la Grand Hotel Rin(care mai degrabă seamănă a penitenciar decât a hotel) dovedeşte încă o dată puterea sindromului «pupaţia-ş’ portofelu’» în istorie.
Dorinţa de a cuceri prin curtoazie şi flirt, sau ceea ce prin alte culturi se numeşte «captatio benevolentiae», pe meleagurile noastre, atât odinioară cât şi azi, se împlineşte nu pe măsura convingerii ci prin putinţa contului. Criteriile de selecţie au ca fundament politica lui «pupaţia-ş’ portofelu’».
«Pupaţia-ş’ portofelu’» este un compromis care a cunoscut variate scenarii şi finaluri în decursul veacurilor iar ceea ce înseamnă el astăzi, nu se doesebeşte de vechea curtezană (dar nu minoră, căci până şi în Veneţia secolului al XVIII-lea se avea grijă în acest sens), plătită mult pentru a bucura vreun moşuleţ gregar în palatul său de marmură. Moşuleţul ştie însă (dacă nu este naiv sau imbecil) de faptul că, iubita lui curtezană va trage curând şi la alte portofele mai pline, tinere şi virile, dar, ce mai contează, când îi este totuşi nevastă şi îi poartă numele(oare?). Este un fel de „primus inter pares” (asta nu înseamnă că ar fi putut fi şi primul), dar într-un fel «a la Pyrhus», deoarece Cronos lucrează oricum în defavoarea lui. Ceea ce din păcate, nu prea ştie curtezana valahă este faptul că nu îi este suficientă frumuseţea perisabilă, dacă nu-şi mai îmbogăţeşte vocabularul şi nu-şi cultivă inteligenţa. Căci altfel există riscul să rămână la tipologia miliardarului valah, restrâns mintal şi financiar, în comparaţie cu prototipurile similare în concept, din nordul Italiei sau din Castilia spaniolă.
Pe la 1850 epigramiştii valahi au surprins realitatea compromisului într-un text foarte sugestiv: «Cându se cunună, are/Fiecare/Câte un păr rău:/Bărbatul o cusătoare,/Femeia un derbedeu. /Perechi d’astea întâlneşti/Câte vrei în Bucureşti./În ăst timp licenţiat/Imoral şi desfrânat,/Dulcea, lina căsnicie/E curată păpuşerie./Căci junele, când se’nsoară,/N-alege să n’o ia chioară/Destul numai că înhaţă/Zestre mare şi bani ghiaţă./Tânăra atâta ştie:/Să se scape de fetie/Şi, d-o fi bărbatul rău,/Divorţul e al său!/ Când trece luna de miere,/Iubirea cu dânsa piere/Şi… lupul se’ntoarce iară/Unde-a mâncat astă-vară,/Adică şi el şi ea/La vechitura ce-avea!/ Apoi… adică căsnicie/Poate şi asta să mai fie,/Atunci.. e vremea d’apoi,/Căci râde dracului de noi»!
Folclorul este foarte bogat în descrieri, uneori eroice, despre legături extraconjugale, ironizând eşecurile în domeniu şi adesea încurajând viciul. Printre lăutarii bucureşteni de acum 150 de ani se cântau astfel de versuri, atât de jinduite prin cârciumi, pe la nunţi sau petreceri particulare. Toate reprezintă o radiografie fidelă a proiectelor comportamental-erotice ale societăţii rurale şi preurbane.
Astfel, bucureşteanca începutului de secol XIX, numită eufemistic Anicuţa, era renumită în infidelitate: “Anicuţa neichii dragă,/Ţi-a făcut primarul salbă/Şi notarul fustă albă/Perceptorul haină neagră,/Trânti-m-aş cu ea pe nalbă./Anicuţo pentru tine,/Aş da inima din mine,/Şi portofelul cu ruble(…).”1
Folclorul a preluat chiar şi banale tranzacţii: “Foaie verde d-un dudău,/Mariţa din Buzău,/Mulţi bani face corpul tău?/- Mijlocelul mii de lei,/ – Şi tu nu vrei să mă iei.”2
Averea cântărea cel mai mult în decizia fetelor nehotărâte: “Cine naiba nu te cere,/Şi mă cere şi un croitor,/Maică, toată averea lui/E vârful acului./Şi mă cere şi-un bărbier,/Maică, toată averea lui/E gura briciului./Şi mă cere şi un ofiţer,/Mă duc, maică, după el.”3
Alte cântece lăutăreşti de pe la 1872 o spuneau mai tranşant şi fără echivoc: “(…)Lasă la dracul bărbatul,/Vin’ să te-ndrăgeşti cu altul./Până mielul suge lapte,/Să-mi dai guriţe vreo şapte;/Până oaia paşte fân,/Noi să ne vedem de drum!”
În astfel de situaţii, biata femeie, nici la biserică nu scăpa de insistenţele ibovnicilor: “Mă duc la biserică,/Neica-mi pune piedică;/Io mă închin pe la icoane,/Neica mă trage de poale./Nu-mi dă pas pentru canoane;/Îmi fac cruce şi mă rog,/Neica mă ţine pe loc/Că nu-i iad să arz în foc./Foicică ş-o lalea,/Doamne, nu e vine mea:/D-oi avea multe păcate,/Neichii să le dai pe toate!”4 Aşadar, “foicică ş-o lalea” este toată explicaţia faţă de soţul trădat cu “Neica” adică cu “Neica nimeni”, un anonim, un oarecare care o agaţă la biserică! Şi asta către anul 1870.
Am putea spune că folclorul preurban este un adevărat manual de practici comportamental-sexuale. În mare proporţie cântecele lăutarilor abordau teme de iubire jinduită, neîmplinită, grăbită, insistentă între vecini de stradă, ţinta fiind nevestele unora, copilele altora. Nici unul dintre versuri nu subliniază relevanţa căsătoriei, a iubirii consolidate în timp prin încredere şi cultivarea sentimentelor. Nu, totul în grabă şi cât mai precipitat; în drum spre biserică, în drum spre casă, la cumpărături, în vilegiatură, etc.
1 Anicuţa neichii dragă, Comuna Bucureşti, in Theodor D.Speranţia, Cântecul popular la modă în Bucureşti şi în judeţul Ilfov în anii 1905 şi 1906, Bucureşti, 1999, p.20.
Cântecul s-a păstrat dar versurile s-au schimbat ulterior după cum s-au schimbat şi modele: “(…)Ţi-a făcut primarul salbă,/Secretarul şorţ de nalbă,/Perceptorul şorţ de stambă,/şi cu dirmeluţă neagră.” (ibidem, p.43)
Din perspctiva acestui cântec, şi a primarilor bucureşteni din ultimii zece ani, de fiecare dată s-a găsit câte o Anicuţă să-i bage-n cheltuieli şi divorţuri. Bucureşteanca nu se dezminte din meseria ei de peste două sute de ani!
2 Foaie verde iasomie, Clinceni, in ibidem, p.32.
3 Măi Marine, Vârtej, in ibidem, p.40.
4 La Biserică, in ibidem, p.49.
