Frecvent, dureros de frecvent, consecinţa traversării unei epoci totalitare este pervertirea sufletelor. Pedagogia supravieţuirii într-un asemenea sistem politic este una subliminală. Indirect, eşti învăţat să nu ai opinii, să nu conteşti, să nu te revolţi – ca să nu ai probleme. Ţi se induce sentimentul că nu este bine să ai încredere în celălalt. Eşti „preformatat“ să nu comunici, să te izolezi într-un autism protector, nefast societăţii, dar prielnic ţie ca ins. În astfel de condiţii, supravieţuirea înseamnă pactul cu infantilismul. Reprezentanţii sistemului opresiv sunt conotaţi în mod necesar ca puternici, competenţi, maturi şi infailibili. Ei ştiu, tu nu. Ei pot, ţie îţi este interzisă putinţa. Ei sunt caracterizaţi de (orice) excelenţă, tu eşti condamnat de la bun început la anonimat şi marginalizare.
Fireşte că aceste raporturi psihologice sunt bolnave. Ele falsifică şi îndobitocesc. Oricât de inteligent şi de instruit ai fi, oricât de talentat şi de erudit te-ai vădi, oricât de rafinat şi de capabil în a sesiza nuanţa te-ai revela, sufletul tău este cel mai adesea atins iremediabil. Inteligenţa şi erudiţia, speculativitatea şi talentul nu sunt capabile să stăvilească evoluţia maladiei numite infantilism. Ea este o boală a sufletului, nu a spiritului. Aşa se face că, după traversarea deşertului totalitar, supravieţuitorii încă mai simt potrivit vechii paradigme deformatoare. Ei ştiu că eliberarea s-a produs, dar reacţionează ca nişte suflete captive. Sunt conştienţi de schimbarea condiţiilor vieţii sociale, însă lăuntrul lor e încă dominat de reflexele fricii străvechi. Trăiesc în libertate, dar fără să fie cu-adevărat liberi. Sunt indivizi hibrizi, urând trecutul, însă neputincioşi a se desprinde de el.
Simptomul acestei suferinţe cumplite este reacţia de a-i infantiliza pe ceilalţi. Comportamentul tău, de ins ieşit din asuprire, este să asupreşti la rându-ţi. Pricina durerii tale mai vechi o proiectezi asupra celorlalţi, mai tineri, mai puţin afectaţi ori, cine ştie, capabili chiar să depăşească autentic nefericirea. Atitudinea de acest tip a fost denumită sindromul identificării cu agresorul. Lucrurile se petrec la fel ca în cazul „reeducării“ de la Piteşti. Victimele devin mai virulente decât torţionarii. Ele preiau modelul pedagogiei cu care au fost intoxicate, devenind prizonierele acestuia. Nici în registrul cultural nu putem vorbi de evoluţie diferită. Personalităţi de marcă, scriitori, filosofi, artişti plastici, muzicieni, indivizi cu operă respectabilă, unii chiar rezistenţi contra sistemului sub o formă sau alta, ajung pe nebăgate de seamă să preia şi să perpetueze mecanismele identificării proiective. Fiindcă înainte nu se puteau manifesta ca opresorii (pe care, natural, îi urau, dar de ale căror privilegii şi beneficii ar fi dorit să se bucure!), aceşti lideri informali ai lumii culturale devin, în zorii libertăţii, exponenţi ai lumii vechi, tartori ai infantilizării, agenţi subversivi ai trecutului. Drama e că nici măcar nu-şi dau sema de acest lucru, iar falsitatea patetismului lor confirmă durerea unei răni nevindecate.
