M-am întrebat întotdeauna cum se face că, în România, mediile academice şi cele literare se află într-o stare de perpetuă necomunicare. Autorii care sunt primiţi în Olimpul academic cam dispar de pe piaţa vie a literelor, iar cei care se manifestă semnificativ acolo cu greu sunt luaţi în serios de ceilalţi, de „nemuritori“. Iar dacă punem semnul egalităţii între academicieni şi universitari, cel puţin în plan filosofic, atunci lucrurile sunt şi mai clare: scriitorii de filosofie care au succes de piaţă sunt dispreţuiţi de „profesioniştii“ amfiteatrelor, dar sunt agreaţi, cultivaţi şi premiaţi de literaţi; universitarii metafizicieni cu lucrări „de specialitate“ sunt recunoscuţi şi onoraţi prin distincţii de colegii academicieni, dar aceştia din urmă nu sunt întotdeauna edificaţi asupra lucrărilor pe care le premiază. Anomalia mi se pare elocventă: poeţi şi prozatori premiază docte şi speculative eseuri de filosofie, în timp ce ingineri şi astronomi votează pentru masive tratate ori enciclopedice lucrări de istoria filosofiei. Un fel de „na, să vă fie, că putem şi noi – pe ai noştri!“.
În rest, rămâne un interval de tăcere, necunoaştere, ignorare, dispreţ şi chiar ură. De ce? Pentru că ambele medii, cel literar şi cel universitar-academic sunt rotiţe în mecanismul mai amplu care este societatea românească a momentului. Întregul se reflectă la nivelul părţilor. Înainte vreme, în „iepoca de aur“, intelectualii umanişti erau solidari cu-adevărat, cel puţin formal. Îi unea frica şi ura comună contra geniului carpatin, contra securiştilor şi a turnătorilor. De aici şi un fel de solidaritate secretă şi reflexă, ce uneori izbutea să înşele vigilenţa cenzurii. Căderea sistemului a eliminat cauza fricii, dar şi pricina solidarizării. Intelighenţia umanistă a descoperit că, în realitate, era mai curând dezbinată decât unită, că avea interese incongruente, că nu poate exista în afara „bisericilor“ şi a „triburilor“. Literaţii, mulţi chiar universitari, i-au dispreţuit pe scriitorii academicieni, considerându-i vânduţi şi mercenari ai Puterii (de dinainte, dar şi de după Revoluţie), iar universitarii filosofi i-au renegat pe autorii de filosofie de pe lângă diferite grupări literare, considerându-i neserioşi şi diletanţi, în realitate fiind geloşi pe audienţa şi pe succesul lor de piaţă.
Aşa se explică, măcar în această din urmă împrejurare, misteriosul fenomen al premiilor literare pe care unele criptice lucrări de filosofie le primesc neabătut, în timp ce ele sunt ignorate cu sistemă de „profesioniştii“, universitari şi academicieni, ai domeniului. Ştiu criticii şi scriitorii ce premiază? Nu, dar ei ştiu pe cine premiază. Sunt convinşi academicienii ori universitarii metafizicieni de valoarea cărţilor celebrate? Nu, dar e vorba de lucrările „alor noştri“, aşa că… o mână o spală pe alta. Iar toată această atmosferă reprezintă în mic atmosfera generală dintr-o ţară pe nume România, ce se ştie, se vrea europeană şi desfide isteric orice „acuză“ de provincialism. Dar cu ce argumente?
