Învârtita

Cred că era verde. Nu sunt foarte sigur. În fine, pe tine te vedeam binişor. Dacă era să păstrez un pic ritmul, trebuia să renunţ la punctuaţia mentală fiindcă oricum cealaltă nu se mai auzea de ceva timp ori de ceva măsuri dar nu mai avea importanţă cât erau acordurile şi erau şoldurile şi în plus acum eram sigur că da era verde. Cred. Muzica. Normal. Nu era nimic normal. Ce dracu’ făceam acolo cu tine, cu şoldurile verzi din pricina luminii (acum ştiu că era mai degrabă roşie, nu contează), nu e o întrebare. Nu, evident că nu ne-am sărutat, ne loviserăm, ne-am pomenit aşa buze-n buze pe un exces acustic, îţi aduci minte poezia tâmpită fufă-n tufă/mufă-n mufă, doar că nu erau tufe, mai degrabă o junglă de ceva ce se complica pe măsură ce se îmbăta: era o combinaţie de portocaliu cu ceva galben (sau albastru). Mă rog, era nişte bere. Tu însă erai în blugi, aveai şi un tricou – deoarece nu rezistaseşi (a naibii!) să nu atragi atenţia că sub el aveai altceva, o pereche de secrete pe care nu-ţi plăcea că voiai să mă auzi mereu insinuând că le cam atinsesem, cu felul meu în zig-zag de vorbe de a o zice. Dar nu conta, repet. Voiai. Şi îţi plăcea că te supără că vrei. Şi tot aşa. O prietenie vocaţională, un soi de nod care se multiplica de fiecare dată când unul dintre noi încerca să-l taie – până se făcea pânză de păianjen, acel intermediu subţire ce mi te promitea cu dezinvoltura unei transparenţe perfect ermetice. “Mă vezi numai pentru că nu mă ai”, joc logic abia dacă încifrând un complementar “Mă ai numai pentru că nu mă vezi”, ceea ce mă enerva că nu era vorba despre mine şi în consecinţă mă întrebam iar dacă era lumina până la urmă verde sau portocalie, îţi puneam încet o mână pe umăr şi când mă înjunghiai cu privirea de reptilă încinsă mă gândeam că lumea e ceva simplu şi că de fapt era mai curând albastră fiindcă îţi puteam observa binişor sânii prin acel tricou asemenea italicelor care subliniază esenţialul într-o pagină. Repet, repet. Habar n-aveam ce spunea pagina cu totul, nu voiam să aflu: eram la halbă, la pachet, la nu mai ştiu ce oră (dimineaţa). Moment impecabil de a eufemiza nimicul în dantele care ne prilejuiau spectaculoase praguri anapoda, ca şi cum nici nu ne-am fi cunoscut şi abia în acea clipă ne îndrăgosteam ca proştii. Mai rămânea să fâlfâie prin văzduh – prin fum – cete mov de facoceri, de sfincşi, anateme şi alge, până să te prind, epopei toxice căutându-ţi genunchii şi coapsele, redundanţele, răutăţile, naivitatea şi algele – şi ochii, da, ochii, dar mai ales pletele negre, asta ca să fiu consecvent. Îmi place consecvenţa (mă gândeam în vreme ce devenea limpede că era vorba de un soi de gri puţin combinat cu vernil) chiar dacă frizează anacronismul, chiar dacă ţi-ai modificat sever identitatea, locul, timbrul, ziua, ora, unghiul buzelor, templul şi cardul, parfumul, dar s-a păstrat culoarea pletelor şi nu există retori care să mă acuze, nu există îngeri care să mă convoace, nici ploi de noiembrie care să nu fie ale tale, oricum te-ar chema, în brambureala din acea noapte nu se mai lua în calcul un astfel de amănunt, esenţial era că tot vacarmul se prelinsese în bezna chipului tău.