De ce nu pot vărsa vreo lacrimă la moartea lui Adrian Păunescu

Pentru că mă scotea din minţi megalomania lui patologică, statuia pe care şi-a facut-o când încă era în viaţă (parcă şi Victor Eftimiu procedase identic), megalomanie care l-a făcut să-şi intituleze un volum …Cartea cărţilor de poezie, adică alfa şi omega poeziei scrisă de Poet, de Unicul, Alesul muzelor şi Prinţul lirismului.

 

 

 

 

Pentru că rămâne un versificator, un rimar, un poet al masselor, un poet pe care pot să-l prizeze şi şoferii & tractoristele.

 

 

Pentru că a sărutat cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună fesierii odiosului cizmar & sinistrei chimiste, chiar dacă a făcut-o parcă dispunînd de un talent mai mare decât ţucalarul peremist, alt amator de săruturi dorsale.

 

 

Pentru că a pus şi el umărul, alaturi de alte canalii, la crearea acestui hibrid monstruos numit naţional-comunism. Un cocktail de marxism de estradă, românism reîncălzit plus paranoia.

 

 

Pentru că a creat prin cenaclul Flacăra o falsă dizidenţă, o asa-zisă alternativă la Cântarea României, în fapt o mişcare mult mai perversă tocmai pentru că mulţi chiar găseau în acea mişcare un soi de supapă a frustrărilor, deşi Păunescu nu era deloc împotriva lui Ceauşescu. La cenaclul Flacăra se făcea subversiune…cuminte.

 

 

Şi nu în ultimul rând pentru că nu mă pot alătura isteriei colective, encomiasmului patetic şi empatiei lăcrămoase care bântuie în aceste clipe prin România.