Bucureştiul anului 2000 imaginat în 1930

Bucureştiul a fost în ultimele două sute de ani o adevărată arenă a confruntărilor între «nou» şi «vechi», între oraşul care se încăpăţâna să dăinuie şi acela care s-a chinuit îndelung să prindă contur.

 

Bucureştiul între «vechi» şi «nou». De la «confruntare» la «coabitare»

Confruntarea dintre «vechi» şi «nou» s-a purtat de la bun început între «vechile» şi «noile» moravuri, gusturi, moduri de viaţă. O confruntare între cei mulţi care iubesc universul patetic şi insalubru al mahalalei semi-rurale şi aceia care au ales să trăiască într-un model de viaţă citadin. Din nefericire, confruntarea s-a transformat în coabitare; între lux şi mizerie, între palat şi cocioabă, între universul orientalo-balcanic şi formele europene, citadine. Acest lucru s-a datorat faptului că elementele moderne s-au aflat întotdeauna atât în minoritate culturală cât mai ales demografică.

Construirea unui oraş modern din perspectivă urbanistică în Bucureşti a reprezentat pentru “intelighenţia” secolului al XIX-lea şi tehnicienii secolului următor, o prioritate. Acest proces s-a încadrat de la bun început curentului de integrare europeană. Procesul de modernizare al Bucureştilor a început în secolul al XIX-lea, cunoscute fiind în acest sens, reuşitele edilitar-urbanistice ale lui Pake Protopopescu, şi a fost continuat în prima parte a secolului XX.

        Pentru ultima perioadă amintită, primariatul lui Dem.I.Dobrescu (1929-1934) a fost punctul de plecare al modernizării edilitare. Dem I.Dobrescu a încercat să dea o nouă definire urbană Bucureştilor. Activitatea lui a fost continuată şi cu prilejul serbării “Lunii Bucureştilor” (9 mai-9 iunie). Acestea au debutat în 1935 şi au luat sfârşit în 1940; începând cu primariatul lui  Al.Gh.Donescu (1934-1938) şi terminând cu primariatul generalului Victor Dombrovski (1938-1940).  

 

Amenajări în jurul capitalei

Între 1930-1933, numai în trei ani, au fost amenajate două parcuri noi: Snagovul “cu 3000 pogoane pădure seculară şi Băneasa, cu 250 de pogoane”. Au fost amenajate şi centrele de recreere din pădurea «Pustnicul» de lângă Cernica şi s-a definitivat proiectul unui parc în «Valea Plângerii» (astăzi Parcul Tineretului). Pentru a mări centura de parcuri s-a încheiat “cu statul convenţia prin care s-a pus la dispoziţia capitalei toate masivele păduroase până la 40 de km. împrejur” dându-se aprobările cuvenite pentru “a face toate amenajările necesare şi toate construcţiunile pentru agrementul cetăţenilor şi salubritatea oraşului”. Au fost luate astfel în vedere  pădurile Cernica, Comana, Plumbuita, Ţigăneşti, Căldăruşani, Gruiu, şi altele.  

          Un proiect nefinalizat (şi nu a fost singurul), urma să devieze circulaţia “de la bufet, spre şoseaua Jianu şi şoseaua colonel Ghica” pentru a lăsa şoseaua Kisseleff “la dispoziţia pietonilor”. De-a lungul acestei artere, a fost amenajat între anii 1936-1940, «Parcul Naţional» (astăzi Parcul Herăstrău), alături de care au apărut Muzeul Satului în 1936, restaurantul Pescăruş în 1939 etc.  

          S-a prevăzut unirea Grădinii Botanice (inaugurate în 1935), cu parcul palatului Cotroceni unde, “să facem grădina noastră zoologică”, iar palatul regal de vară să se ridice pe Dealul Piscului, “în partea cea mai pitorească a Bucureştilor” (astăzi în zona sălii Polivalentă). Totuşi, pe dealul Piscului, fusese amenajată o staţiune de sky care “era vizitată cu pasiune de toată capitala”.  

          S-a dorit oprirea înmormântărilor în cimitirul Belu, şi transformarea lui în muzeu pentru “nevoia de pitoresc şi de aer pentru cei vii” dar mai ales pentru faptul că cimitirul nu se mai afla în afara oraşului şi prezenta “un mare pericol  pentru populaţia atât de deasă” din vecinătate. Pentru sudul oraşului, s-a proiectat pe de o parte un bulevard numit «Văcăreşti», şi împădurirea dealurilor apropiate, “pentru a da mai repede bucureştenilor un loc de plimbare într’adevăr pitoresc”.

          Pe de altă parte, “planul fusese ca acolo(în Dealul Piscului), să ridicăm cetatea universitară, care izolează pe studenţi şi îi fereşte de tentaţiile vieţii marilor oraşe”. Cartierul universitar aşezat “la Pisc” ar fi avut în vale “parcurile şi lacurile artificiale, care se pot realiza cu mare uşurinţă”.

Din nefericire s-a ales un alt loc, în oraş, astăzi căminele studenţeşti din vecinătatea Facultăţii de Drept. S-a proiectat ulterior, începând cu 1980, un nou orăşel studenţesc în zona Grozăveşti. Deci nimic nu este nou sub soare!

Potrivit planului de sistematizare, urma să se construiască un bulevard care urma să “plece din josul crematoriului uman, ca o continuare a bulevardului Brătianu, trece prin Valea Plângerii, atinge Dealul Piscului şi ajunge la Văcăreşti” (bulevardul a fost realizat în anii puterii populare şi se numeşte Tineretului“, n.m.), iar şoseaua Băneasa-Otopeni “este fixată la o sută de metri lărgime la intrarea în oraş”.

S-a avut în vedere chiar ridicarea monumentului de la Adam-Clisi pe dealul Văcăreştilor sau pe dealul de la Arsenal, urmând a fi transformat în “Pantheon Naţional”, care ar putea forma astfel “un punct de atracţie pentru străini” şi ar da capitalei “o caracteristică într-adevăr pregnantă”. Deşi fragmentele monumentului au fost aduse la Bucureşti, proiectul nu a fost finalizat.

 Proiecte pentru centrul vechi 

Dealul Patriarhiei a intrat şi el în sfera preocupărilor edilitare. Fiind considerat “singura parte pitorească din mijlocul oraşului”, se dorea a fi completat şi transformat într-un “mic vatican român”. Deşi lucrările au început pe strada 11 iunie, “împrejurările le-au oprit (războiul n.m.), macheta proiectului rămânând la Patriarhie”.

Potrivit proiectului amintit, Dealul Patriarhiei “trebuia să fie pus în axa unei esplanade, care ar fi continuat aleea actuală până la biserica Sf.Vineri”, iar mănăstirea Văcăreşti, “cu superba ei privelişte, cu frumosul bulevard Văcăreşti, ar putea fi destinată ca reşedinţă  Patriarhiei noastre”, ale cărei instituţii religioase erau “înghesuite” în dealul Patriarhiei.

“Speranţa oraşului nostru”, urma să fie “esplanada Dâmboviţei, care se va realiza prin acoperirea albiei sale. Vom avea într-adevăr o esplanadă monumentală, pe care n’o vor putea avea multe oraşe din lume. Ea va aerisi oraşul, va ridica valoarea urbanistică şi va uşura imens circulaţia capitalei noastre. (…) Sub Dâmboviţa acoperită vom putea realiza metropolitanul oraşului (metroul, ale cărui proiecte datează aşadar, din anii 30), care va uşura transporturile de mărfuri şi de persoane. Cu metropolitanul Dâmboviţei vom putea realiza gările în centrul oraşului, făcute sub pământ (…); astfel am putea soluţiona şi chestiunea trecerilor la nivel, care încurcă mult circulaţia oraşului nostru”. Planul fusese aprobat iar într-o primă etapă urma să se acopere Dâmboviţa între str.Şerban Vodă şi Palatul Justiţiei, “cu compartimente provizorii sus şi antrepozite jos. Lucrarea se plătea singură în 15 ani şi cu veniturile după expirarea acestui termen, continua acoperirea treptat”(Constantin Argetoianu).  

În viziunea edilitarilor interbelici, Calea Victoriei era “un punct degradant al capitalei noastre” drept pentru care s-a fixat o lărgime de 22 de metri iar pentru sectorul cuprins între hotelul Continental şi piaţa Palatului şi între Calea Victoriei şi strada Academiei, era propus pentru a fi dărâmat “pentru a se face o frumoasă esplanadă”.

Piaţa Universităţii urma să fie transformată “într-un Corso unde să tragem populaţia oraşului, care se înghesuie pe celelalte străzi”. O realizare mai redusă ca dimensiuni s-a realizat totuşi, între piaţa Universităţii şi piaţa Mihail Kogălniceanu, cu multe cinematografe, cafenele, berării, restaurante, (Corso, Gambrinus, Cişmigiu, etc).

Interesant rămâne proiectul privind strada Lipscani şi împrejurimile ei. Lipscaniul urma să fie lărgit şi transformat în stradă de arcade, care “ar trebui să fie acoperită sus cu sticlă, astfel ca să împiedice circulaţia aerului. Ea trebuia transformată într-un Corso al eleganţei feminine. (…) În acel Corso al eleganţei feminine din strada Lipscani, s’ar putea stabili imitaţiunea şi emulaţiunea elegantelor, din care ar ieşi perfecţionarea eleganţei. Eleganţa naturală a doamnelor române, ar face în curând din Bucureşti un centru de propagare a eleganţei în Balcani”.

 

Modernizare cu metrou, esplanade şi zgârie-nori

Către 1940, proiectele urbanistice sunt mult mai ambiţioase. Se avea în vedere eliminarea totală a locurilor virane, care urmau să fie înlocuite cu pieţe monumentale, grădini, scuaruri şi parcuri, iar pe străzile capitalei “nu se vor mai vedea căruţe, harabale sau trăsuri”. Liniile electrice urmau să fie prelungite “până la o rază de 30-40 de km, în jurul capitalei” iar în centrul acesteia, se va introduce metroul(arhitect Marcel Iancu).  

“Piaţa Mare”(Unirii n.m.), urma să fie “desfiinţată complectamente” (alături de celelalte pieţe agroalimentare). În locul “Pieţei Mari se va deschide larg perspectiva Patriarhiei spre o mare piaţă pe care se va construi un mare monument” (astăzi se află în derulare proiectul unui astfel de monument: Catedrala Mântuirii Neamului!n.m.). Aprovizionarea oraşului “se va face numai din antrepozite situate în diverse cartiere ale oraşului” (ceea ce urmau să fie vestitele “circuri ale foamei” iar astăzi sunt angro-urile din afara oraşului). Chioşcurile, tarabele şi barăcile urmau să fie desfiinţate.

Interesant de amintit, este faptul că zona Universităţii şi aceea a Casei de Depuneri(astăzi C.E.C.-ul), deveniseră punctul unor proiecte imaginare privind construirea unor “centre de atracţie”, precum “blok-hausuri monumentale de câte 14-20 de etaje”, lucru uimitor pentru Bucureştiul interbelic, dar nu imposibil dacă ne gândim la Palatul Telefoanelor. Astfel, clădiri precum Universitatea, Casa de Depuneri, Ateneul Român, Cercul Militar, “vor rămâne modeste amintiri ale unui trecut îndepărtat şi de mult uitat”. Aceste proiecte erau socotite a fi finalizate către finalul secolului XX.  

 Recunoaştem astăzi calculul reuşit al acestor proiecte dacă ne gândim la metrou, amenajarea Dâmboviţei, a bulevardului Văcăreşti, dar mai ales la clădirile mari din zona Universităţii (hotelul Intercontinental) şi zona C.E.C-ului (clădirea Bancorex), etc.

De ce aceste proiecte au fost în mare majoritate sortite eşecului în urmă cu 80 de ani? Ne răspunde Dem I.Dobrescu în Viitorul Bucureştilor (1934). Situaţia este complexă şi a depins de o serie de factori omniprezenţi în peisajul bucureştean interbelic.

 Mentalitatea şi corupţia inamici ai urbanismului modern  

Cea mai serioasă problemă a fost aceea a bucureştenilor care “au păstrat caracterul umil al ţăranului din care se recrutează. Bucureştenii sunt anarhici în faţa unei autorităţi reale şi servili în faţa autorităţilor abuzive. (…) bucureştenii sunt descendenţii vechilor clăcaşi, care au înmagazinat de-a lungul timpului, toată umilinţa robului în faţa patronului. Bucureştii suferă de iobagismul sufletesc” (arhitect Horia Creangă).

Aşadar, chestiuni de mentalitate. Un oraş modern construit pe un fond sufletesc rural cu accesoriile mentale ale acestuia. De aceea, până la formarea unui fond sufletesc comun, şi modern, “noi nu putem zidi nimic serios pe sufletul bucureştean”. Bucureşteanul este nedisciplinat şi neadaptat “la ruajul social, este incapabil de muncă continuă. De aici instabilitatea sa profesională. În nici un oraş din lume nu vedem atâta comerţ ambulant, atâţia misiţi, atâţia văcsuitori de ghete, atâţia cartofori, atâţia chibiţi şi atâţia funcţionari. În nici un oraş nu vedem atât de puţini profesionişti care să moştenească profesiunea lor din tată în fiu… meseriaşul bucureştean, preferă loviturile” (N.D.Cocea)  

O altă problema era(şi continuă să fie) faptul că “banul public nu a căpătat încă disciplina necesară ca să meargă la visteria publică”, primarul Dem. I.Dobrescu fiind adeseori nevoit să intervină pentru a recupera mari datorii ale unor societăţi comerciale faţă de primărie; primarul afirma pe drept cuvânt că va trece mult timp “până când banul public să ajungă să înveţe drumul tezaurului public”(Constantin Argetoianu)  

Dincolo de aceste repere îndepărtate – încă actuale – rămâne complemetaritatea temporală între teoretizarea unor proiecte (chiar şi la nivel utopic) în urmă cu mai bine de 50 de ani şi realizarea lor practică, în anii din urmă, act care confirmă fezabilitatea edilitar-urbanistică a proiectelor interbelice.

          În ultima vreme, s-a pus accent pe înfiinţarea unui centru de restaurare deoarece, în Bucureştiul de azi, “nici structura urbană şi nici arhitectutra nu sânt puse în valoare, şi mai ales nu sânt cunoscute.” Bucureştiul poate deveni un punct interesant pentru “turismul cultural”, habitatul care ar trebui să fie valorificat astfel fiind zona centrală, care beneficiază “ de o structură urbană originală şi sofisticată şi nu de puţine ori de o arhitectură foarte interesantă!” (arhitect Alexandru Beldiman)  

          De subliniat faptul că, în evoluţia urbanistică din ultimii 40 de ani, “Bucureştiul s-a dezvoltat în general prin suprapuneri şi eliminări ale fondului vechi.”; prin noile proiecte ale anilor ’80, noul oraş urma să-l elimine treptat, într-o manieră punitivă pe cel vechi. Acest fapt poate fi văzut în spaţiul central definit de zona Unirii, Casa Poporului şi Bulevard”(Ştefan Ghenciulescu).  

 Situaţia la zi a capitalei in câteva opinii 

           Bucureştiul se împarte ireversibil, “în două părţi profund inegale. Arhitectura de arhitect, de autor e responsabilă pentru o mică insulă din centru. În jurul ei se întinde mitocul vast, mediocru în cel mai bun caz, boem eventual, degradat de cele mai multe ori, violent din ce în ce mai des.” Toate acstea în timp ce “dughenizarea” cuprinde “centrele oraşelor” iar “intrările municipale sunt acaparte de palate cu turnuri şi turnuleţe – epitom mega-kitsch pentru bogăţia ilicită, eventual analfabetă” (Mariana Celac).  

          Proiectele de viitor au ca fundament mai puţin calcule matematice cât mai ales remodelări ale stărilor de spirit şi redefiniri ale unor concepte abandonate de dogmele proletcultiste. Dacă arhitectura este “raportul afectiv, foarte sensibil al oamenilor cu spaţiile în care locuiesc, în care trăiesc”, arhitectul devine atunci “proiectantul relaţiei sensibile a locuitorului cu mediul construit în care trăieşte” (George Harpon).  

          Viitorul arhitecturii este restructurat pe vechile valori de către aceia care le mai pot înţelege, deoarece sfera publică apare asemenea unui “întreg destructurat” iar pentru a “cunoaşte din nou arhitectura, trebuie să regândim instrumentele gândirii noastre”(Cosmin Cociu).19

          Plăcerile normalităţii încep să se ivească fragil în zona centrală dar neconvingător încă, astfel încât, bucureşteanul mai are de aşteptat până când să poată trăi “printre imagini”, culoare, produse, etc. În concluzie, “vom şti să construim atunci când vom învăţa să locuim”(Constantin Goagea).  

          Bucureştiul trăieşte în continuare cu “marile traume” ale deceniilor trecute când, “ a fost creat un fals urbanism care nu a ţinut seama de organizarea teritorial-urbanistică.” Întinsele cartiere-dormitor de care s-a abuzat foarte mult, au rupt “unitatea oraşului”, astfel încât, “nu le mai poţi evita, le poţi doar atenua prin construcţii făcute alături. Ele rămân o realitate culturală a unui moment nefericit al Bucureştiului, căruia îţi vor trebui zeci şi zeci de ani de zile ca să se repare şi să revină la o anumită acceptabilitate”(arhitect Ion Mircea Enescu).  

          Există cu certitudine în breasla arhitecţilor, consistenţa unei opinii civice care conştientizează profesional, tarele arhitecturii bucureştene în pragul noului mileniu. Rămâne ca acest curent de opinie şi manifestare profesională, să se regăsească atât în cererile comanditarilor cât mai ales în preocupările societăţii civile.


 addenda

“Eu cunosc o groapă… în plină Calea Victoriei, şi să vă spun unde este: alături de casa pe care o ocupa Take Ionescu, după întoarcerea de la Iaşi. E pe trotuar şi acolo, când plouă, un ceas, se face un lac. Şi groapa aceasta stă neatinsă de 9 ani. E vorba de o raparaţiune de câteva ceasuri, şi totuşi nu se face. De ce? Probabil că nu se ştie. Edilii noştri, de când s-a inventat motorul, se plimbă totdeauna cu automobilul, nu se plimbă pe jos şi de aceea nu dau în gropi”(Constantin Argetoianu, 1927)

 

“Pentru acei ce vor neapărat să stea în cămaşă de noapte Duminica la gardul lor, pe aceia i-aş trimite într-o comună la 20 km de Bucureşti”(Marcel Iancu, 1935)