Aceasta este o altfel de poveste. O altfel de istorie. Şi vă invităm să meditaţi asupra ei. Voi, bucureşteni de toate vârstele. Este istoria unei întrebări: cum alegem să îmbătrânim? Cum îmbătrânim este o alegere pe care o faci de foarte timpuriu. Meticulozitate, simţul umorului, auto-ironia nu apar odată cu parcurgerea cronologiilor ci de la începutul vârstelor.
Bătrâneţea este un dar al vieţii. Dincolo de acest adevăr universal valabil, tot ceea ce intervine în traiectoriile ei, aparţine destinului.
Bătrânul este acela care centrează familia. El este în mijlocul ei, chiar al întregului neam de descendenţi, dominând cu autoritatea vârstei.
Vârstnicul, în trecutul nu foarte îndepărtat avea rolul de „însoţitor” al prevrâstnicilor neiniţiaţi sau nepregătiţi cu imprevizibilul ascuns al imediatului. El era depozitarul şi legatarul moralităţii tinerilor care se pregăteau să intre în societate. Ei le dădeau cea dintâi recomandare. Vârstnicul singularizează şi centrează în social valorizând poziţia celor care îl însoţesc mai ales în spaţiul oficial şi monden.
Recurenţa necazurilor în viaţa unei comunităţi este cauzată de indiferenţa faţă de întâmplările prezentului şi anularea oricărui confort proiectat în viitorul apropiat. De aceea vedem astăzi atât de multe prăbuşiri ale bătrânilor noştri într-o resemnare fără de sfârşit sau intraţi în bucuria simulantă pentru a păcăli plictiseala unei vieţi consumate liniar şi topită în banalitatea cotidiană.
Dar cum îmbătrânim? Duce aceasta la o devalorizare a carierei şi a intimităţii? Ajungem la senectute să purtăm un fel de mască care nu e totuşi mască, pentru că nu ne ascunde ci ne exprimă, e ca o piesă esenţială dintr-un muzeu personal.
Acest mecanism de păstrare a unor urme a ceva care a fost şi nu mai este, dar merită a fi păstrat şi pe care l-am numit muzeu personal pare a fi un proces natural.
Este foarte clar faptul că undeva, în zona comunicării interumane, intră şi fizionomia, ca element neverbal implicat în comunicare. Preocupările, gusturile, modul de gândire sunt repertorii comportamentale, care modelează fizionomii.
Fizionomia are în primul rând o componentă genetică însă, foarte adevărat, morfologia umană suferă şi modificări în funcţie de mediul social în care traieşte.
Vreau să spun că un chip, întreaga înfăţişare memorează, de-alungul timpului, mai mult sau mai puţin discret, anume trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmăreşte să exprime ceva prin creaţie. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei noastre istorii care nu trebuie să se piardă.
Pe chipul nostru sunt adunate temeri, dorinţe, împliniri sau necontenite frustrări care se strecoară şi rămân dincolo de ridurile timpului. Bătrâneţea nu este însă un capăt de drum ci povestea de început a fiecăruia dintre noi atunci când ne privim bunicii. Şi le trăim părţi dintr-o poveste pe care doar ei ştiu să o mărturisească.
Bătrâneţea este un dar al vieţii. Dar, orice final, fiecare ieşire din scenă este până la urmă o chestiune de atitudine, o alegere proiectată încă din tinereţe. Fronda, atunci când o acceptăm, se naşte odată cu noi şi pleacă alături cu noi.
