Etnia evreiască are o istorie cvasi-milenară pe pământul Daciei Traiane, testimoniată prin obiecte de cult, monezi, inscripţii, a căror existenţă este semnalată de istorici români şi străini. Marele savant Nicolae Iorga, a consacrat chiar o lucrare specială acestui subiect. 1]
În raport de zona geografică de provenienţă, în ţările române s-au constituit două ramuri ale populaţiei evreieşti:
– askenazimii – proveniţi din Europa centrală, Rusia şi Galiţia;
– sefarzii – originari din Spania şi alte ţări sudice ale continentulului nostru, ca şi din ţările maghrebiene ale Africii. Diferenţierile dintre aceste două ramuri se referau la limba curentă pe care o vorbeau – idişul pentru primii, ladino, pentru cei din sud, precum şi la unele ritualuri de cult.
Însemnările lui Beniamin Tudela, călător în Ţările Române în secolul al XII-lea, consemnează prezenţa evreilor într-un oraş de la poalele munţilor Vlahiei. 2]
Din secolele XIV-XV documentele scrise se înmulţesc, în raport cu sporirea populaţiei evreieşti în aceste provincii.
Existenţa structurilor comunitare poate fi semnalată – în ce priveşte pe askenazimi – la sfârşitul secolului XVII; pentru sefarzi, aceasta datează din primele decenii ale secolului XVIII.
Trebuie luat în considerare faptul că până în secolul XVII, cetatea de scaun a Ţării Româneşti a fost Târgovişte, iar actele oficiale referitoare la populaţia evreiască nu menţionau în mod special pe evreii din localitate, deşi este neîndoielnic că o asemenea comunitate era în curs de constituire.
O serie de reglementări în legătură cu evreii din Ţara Românească au în vedere, implicit şi pe cei din localitatea ce avea să devină ulterior capitala provinciei.
Prezenţa, cât de cât sesizabilă, a evreilor în Cetatea lui Bucur – localitate a cărui existenţă este atestată documentar la jumătatea secolului al XV-lea – este consemnată relativ târziu. Primul document scris, probabil din anul 1550, este ‘Responsa’ [scrisoarea] marelui rabin al Salonicului, Samuel de Medina, în legătură cu relatarea unor evrei din Bucureşti, despre un furt, urmat de moartea unei persoane, presupusă a fi intervenit în urma unei sinucideri sau crime. 3]
Paralel cu creşterea generală demografică a provinciei şi a importanţei Bucureştiului, sporeşte treptat numărul locuitorilor evrei. Astfel, până la mijlocul sec. XVII, numărul rezidenţilor permanenţi era de cca. 600.
Totodată, în mod pasager, erau semnalaţi evrei din alte zone ale Europei şi Orientului Apropiat, dată fiind poziţia geografică a Bucureştiului – punct de încrucişare a căilor comerciale, apropierea de mare, de alte căi nevigabile. Într-un act emis de Constantin Brâncoveanu, la 21 martie 1698, prin care se concesionau atelierele Curţii domneşti din Bucureşti pentru confecţionarea lumânărilor, se cerea producătorilor de seu, printre care erau şi evrei, să vândă acest produs concesionarului Zhagi Moise. 4]
Primul document oficial privind comunitatea sefardă datează din 1730, semnat de Nicolae Mavrocordat. 5]
După cum afirmă M. A. Halevy, cea dintâi mărturie oficială care atestă existenţa comunităţii mozaice în Bucureşti este documentul emis de Ştefan Racoviţă, domnitorul Ţării Româneşti, în mai 1764, prin care întăreşte pe Isac Hahamul, ca baş-baham 6] peste tot norodul evreiesc ce se află în Ţara Românească. “…În ştiinţă facem cu acest testament al Domniei mele, vouă starosti de evrei din oraşul Bucureşti şi de pe alte târguri şi altor căpetenii ce se află între norodul evreiesc şi tuturor evreilor din această Ţară românească pentru Isac Hahamul, feciorul lui Biţal Hahamul, care fiind om de cinste şi învăţat, m-am milostivit măria mea asupra lui şi l-am făcut baş-baham peste tot norodul evreiesc ce se află în Ţara românească ca să fie el îndreptar legii voastre, prin vechilul său ce se va alege şi va orândui să facă la Bucureşti, precum este obiceiul dinainte rămas, de-au avut el vechil aice, ca să-şi poarte de grijă pentru toate treburile ce orânduiala legii voastre.” 7]
Urmează enunţarea îndatoririlor finaciare şi apelul ca evreii să se supună ori unde s-ar afla celor ce la va ‘orândui’ Isac Hahamul şi să-l respecte.
Documentul comportă multiple semnificaţii: atestă existenţa obştiilor evreieşti în Bucureşti şi alte localităţi din Ţara Românească ca, de altfel, şi în celelalte provincii româneşti, pune în evidenţă cristalizarea, chiar dacă, incipientă, a unei structuri organizatorice funcţionale pentru acea perioadă, conferă autoritate celor desemnaţi de domnitor să conducă şi să vegheze la îndeplinirea obligaţiilor atribuite acestor colectivităţi. Alţi principi fanarioţi – Alrexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Nicolae Mavrogheni, confirmau de asemeni staroşti ai comunităţilor evreieşti.
O mărturie despre comunitatea mozaică întâlnim în cele scrise de secretarul de limbă latină al lui Constantin Brâncoveanu, în anii 1710-1714, evreul creştinat din Florenţa, Antonio Maria del Chiaro [David Taglia].
Descriind starea economică a populaţirei evreieşti din Bucureşti, el arăta că “trăieşte destul de greu, nu le este îngăduit să poarte haine de altă culoare decât neagră” (ceea ce, după opinia noastră, nu era o măsură discriminatorie, ci o cutumă religioasă a evreilor askenazimi – n.a.) 8]
Alte consemnări documentare din această perioadă conferă unor evrei drept de folosinţă sau de proprietate asupra unor imobile sau terenuri.
Existenţa unei sinagogi în Bucureşti, la sfârşitul sec. XVIII, este atestată în Hrisovul domnesc, dat la 10 noiembrie 1793, cu prilejul jalbei locuitorilor din Cartierul Răzvan, împotriva evreilor ce şi-au construit un lăcaş de cult în hanul Nicolescului. Dat fiind că acest fapt a generat incidente violente între evrei şi creştini, domnitorul cerea ca, în trei zile, sinagoga să fie dărâmată, iar în caz de neîndeplinire a acestei porunci “cei nesupuşi vor fi trimişi la ocnă”. 9] În dispută intervine patriarhul ortodox din Ierusalim, ceea ce l-a făcut, ulterior, pe scritorul G.Ionescu-Gion să remarce “Bunăoară ce avea Chir Efrem, Patriarhul Ierusalimului cu comunitatea din Bucureşti, care în 1794 [1793 de fapt] avea în faţa bisericii Răzvan, în hanul Nicolescu, o sinagogă!… gonind pe evrei tocmai în mahalaua Popescului, pe la Jicniţa domnească, unde de mai înainte aveau o altă sinagogă”.
Sporirea numărului de comercianţi şi meşteşugari, ceea ce a dat o pondere mai mare acestei colectivităţi în dezvoltarea economică a oraşului, a determinat pe domnitorul Alexandru Constantin Moruzzi, la 16 ianuarie 1796, să dea ordin Agiei Bucureştilor să ocrotească breasla evreilor împotriva diferitelor vexaţiuni, care i-ar fi împiedicat să desfăşoare activităţi comerciale. 10] Acelaşi domnitor pedepseşte pe un croitor creştin care vroia să boteze ca ortodox un tânăr evreu, fără consimţământul acestuia. 11]
Domnitorul Constantin Hangerliu scuteşte, în septembrie 1798, pe legătorii de cărţi şi pe ceaprazarii evrei de obligaţiile financiare. 12]
Epoca fanariotă a fost, în ansamblu o perioadă istorică favorizantă pentru creşterea numărului de evrei şi dezvoltarea activităţii economice a acestora în Ţările Româneşti, inclusiv în Bucureşti.
O dată cu secolul XIX, mai ales după tratatul de la Adrianopole (1829), când se acordă libertate pentru Ţările Române, apar premise şi mai favorabile pentru Ţările Române şi, în context, pentru populaţia evreiască, în cadrul căreia comercianţii, în general cei interesaţi în circulaţia bănească şi a bunurilor, ocupau un loc important. Totodată, deschiderea spre Occidentul ce se angrena tot mai mult în ruajul capitalismului, a stimulat dezvoltarea învăţământului, ştiinţei, medicinii, artelor, preocupări care erau la loc de cinste în viaţa evreilor. Acestea erau domenii cu tradiţii milenare, generate de activitatea unor mari personalităţi, din antichitate până în secolul luminilor, tradiţii continuate până în zilele noastre, mai ales în centre culturale româneşti de nivel european ca Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi, ş.a.
Concomitent se consolidează în decursul secolului XIX şi prima jumătatate a secolului XX, o pătură largă de comercianţi, meseriaşi, bancheri şi industriaşi, care aduc o contribuţie remarcabilă la progresul general al societăţii româneşti, care s-a bucurat de aprecierea cercurilor luminate ale majorităţii, înfruntând totodată prejudecăţi care au generat comportamente adverse şi au dus chiar la discriminări şi măsuri represive în următorii 150 de ani (1800-1945)
Cu toate restricţiile impuse de Regulamentele Organice, elaborate în 1831, sub ocupaţie rusească, care considerau “pământeni” numai persoanele de religie creştină, ceea ce a creat evreilor, desemnaţi ca “străini”, anumite dificultăţi pe planul accesului la educaţie, al drepturilor civice şi politice, imigraţia evreilor a continuat, numărul lor anjungând în 1859 la 135 000, în Principatele române, ceea ce reprezenta 3 % din populaţie; în Bucureşti locuind cca. 6000, iar până în 1906, a sporit de cca. 7 ori (42 529 persoane din totalul de 341 321 locuitori, câţi consemnează recensămntul din 1912) 13]
Dată fiind necesitatea dezvoltării mai rapide a raporturilor economico-sociale ce triumfau în Occident, s-a produs şi o relaxare a relaţiilor dintre administraţia publică şi comunităţile evreeşti, în pofida prevederilor restrictive impuse de Regulamentele Organice.
Menţinându-se în ansamblu intervenţia organelor de stat în treburile comunitare, sintagma “breasla jidovilor” sau “ a evreilor”, folosită până atunci în actele oficiale, a fost înlocuită tot mai des cu termenul de “naţiune evreiască”, instituţiile “hahambaşa” şi “staroste” desemnate de domnitor au fost înlocuite cu organe alese de către obştea evreiască, activitatea acestora fiind reglementată de organismele statale, având în frunte un mare rabin (şef spiritual)
Un moment de maximă semnificaţie l-a constituit şi pentru populaţia evreiască din Bucureşti, revoluţia liberal-democrată din anul 1848, la care acesata a participat cum entuziasm, salutând prevederea expresă a Proclamaţiei de la Islaz care stipula emanciparea evreilor şi drepturi politice pentru “compatrioţii de orice credinţă”. Încercând să traducă în fapt, această orientare, revoluţionarii au desemnat primul evreu în consiliul oraşului Bucureşti – bancherul Manoah Hillel. Un alt bancher Davicion Bally a sprijinit financiar revoluţia. 14]
Este binecunoscut tabloul pictorului Daniel Constantin Rosenthal “România revoluţionară”, o emblemă a mişcărilor democratice din 1848.
Alături de el s-a aflat alt artist plastic, Barbu Iscovescu. Rosenthal, trimis în captivitate după înfrângerea revoluţiei, supus terorii, şi-a pierdut viaţa într-o închisoare din Budapesta, fiind primul evreu din România martir a unei mişcări progresiste de anvergură. 15]
La trei ani de la revoluţia de la 1848, se înfiinţează prima şcoală israelito-română, 16] concomitent cu accesul, relativ limitat, al tineretului evreu în şcolile de stat. Raţiunile creării unui sitem de învăţământ particular pentru copiii evrei erau diverse – unele măsuri discriminatorii (limitarea numărului de locuri pentru “străini” în instituţiile şcolare de stat), necesiatea de a da o educaţie specific iudaică, prin predarea limbii ebraice sau idiş şi a religiei mozaice, lipsa mijloacelor financiare pentru a accede în şolile publice, elementare şi liceale, unde “străinii” erau obligaţi să plătească taxe, interdicţia de a purta îmbrăcămintea impusă de cananele religioase.
Totodată îşi făcea drum tot mai marcat tendinţa integraţionistă în mediul majoritar, puternică în rândurile evreilor. Este de remarcat că fruntaşi ai revoluţiei române, înfăptuitori ai transformărilor democrat-liberale ca Mihail Kogălniceanu, C.A, Rosetti şi alţii au încurajat acest proces de integrare, făcând apel la frceventarea de către copiii evrei a şcolilor de stat, la participarea reprezentanţilor acestei etnii la viaţa publică.
Au fost şi oameni politici cu resentimente antisemite, care se opuneau acestui comportament democratic, căutând să bareze drumul spre activitate social-culturală şi economică a populaţiei evreieşti. Această tendinţă şi-a găsit expresie în dezbaterea vehementă, a art. 7 al Tratatului de pace din 1878, care a statutat pentru o perioadă (până în 1919) condiţia juridică a evreilor, cât şi legea învăţământului din 1893, care limita accesul în şcolile de stat al “străinilor”, ca şi în alte legi discriminatorii în plan economic. 17]
În pofida acestor dificultăţi, care se înscriau într-un sens contrar modernizării societăţii româneşti, în a doua parte a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX s-au afirmat în Bucureşti, numeroase personalităţi aparţinând etniei evreieşti, în cele mai variate domenii. Aceştia au adus o contribuţie, remarcată cu probitate de exponenţii democraţi ai opiniei publice, la dezvoltarea economiei, a ştiinţelor, medicinii, literelor, artelor, învăţământului de toate gradele, marcând, într-o anumită măsură, istoria civilizaţiei moderne româneşti.
Astfel, pe plan economic, avem în vedere financiari ca Jacob Marmorosch, Mauriciu Blank (Banca Marmorosch-Blank a luat fiinţă în 1848), Ezra Berkovitz şi alţii. O referire specială se cuvine pentru familia de bancheri Elias, Menachem (tatăl) şi Jacques (fiul). Împreună cu Emil Costinescu, Menachem înfiinţează, în 1897, Banca generală a Ţării Româneşti. Jacques Elias a fost primul, şi cred ultimul, financiar care a lăsat Academiei Române, pentru scopuri caritabile şi de încurajare a ştiinţei, un legat considerabil (sume de bani, imobile, terenuri), a înzestrat Capitala cu un spital modern. 18]
Alţi bancheri ca Ezra Berkovitz a fost senator, iar Aristide Blank a sprijint activitatea culturală, fiind unul dintre finanţatorii editurii “Cartea Românească”.
Din a doua jumătate a secolului a XIX-lea îşi desfăşoară activitatea o pleiadă de peronalităţi: chimistul Lazăr Edelşeanu, specialist în petrochimie, al cărui procedeu de rafinare selectivă a petrolului cu bioxid de sulf lichid, a căpătat o utilizare pe plan mondial 19], I.P. Sucher, profesor de calcul diferenţial la Universitatea din Bucureşti încă din 1901, David Emanuel (1854-1941), tot matematician şi profesor la aceeaşi instituţie, contrbuind la formarea şi dezvoltarea şcolii matematice din ţara noastră. În 1903 este ales preşedinte al Societăţii române de ştiinţe, iar în 1920 membru al Academiei; fizicianul Alexandru Sanielevici, membru corespondent al Academiei; profesor la Universitatea din Bucureşti.
Prezenţa evreilor medici este menţionată în ţările române încă din secolul XV, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Numărul lor a crescut. Printre medicii evrei care s-au stabilit în această zonă, se remarcă dr. Iuliu Barasch, primotor al unui spirit novator în domeniu; a devenit profesor la Şcoala Naţională de medicină, înfiinţată chiar în aceşti ani, la Colegiul Sfântul Sava, la Şcoala Militară şi la cea de Agricultură; iniţiator al revistei “Isis şi Natura” şi al publicaţiei “Ţăranul”.
Un alt discipol al lui Esculap, dr. Ştefan Stâncă, practicând iniţial profesia în provincie a fost chemat la Bucureşti de prof. Carol Davila, fiind, timp de două decenii, medic şef al Capitalei, apoi director al Serviciului Sanitar Naţional; a deţinut preşedinţia de onoare a primului Congres naţional al medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor; Moise H. Goldstein neurolog, fost colaborator al savanţilor Gh.Marinescu şi C.I.Parhon; remarcabilă a fost activitatea prof. Marcu Cajal, unul dintre fondatorii pediatriei în România, a doctorului Litman Ghelerter, întemeietor al Societăţii de asistenţă socială şi medicală “Iubirea de oameni” şi a spitalului cu acelaşi nume (1923).
Între umaniştii evrei amintim pe înainte-mergătorul Moses Gaster, rabin, ale cărui studii lingvistice şi folclorice au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea acestor domenii. Deşi expulzat din ţară, a întreţinut o vastă corespondenţă cu colegii săi de specialitate; înteaga sa arhivă a lăsat-o Academiei Române. Alături de el, se cere relevată activitatea unor savanţi ca H. Tiktin, Lazăr Şeimeanu, care au creat un instrumentar ştiinţific în domeniul lingvisticii. Ei au creat o tradiţie care a fost îmbogăţită de lingvişti ca J.A.Candrea, Jacques Byck, Alex.Graur, ş.a.
Un intelectual de mare prestanţă a fost Adolphe Stern (1841-1931), istoric, memorialist, activist pe plan soacial-politic, deputat în Parlamentul ţării, în perioada interbelică, preşedinte al Uniunii Evreilor Români.
Sociologul şi criticul literar C-tin Dobrogeanu Gherea (1844-1920) de orientare socialistă a întreprins prima analiză a structurii economico-sociale din România ca urmare a reformei agrare din 1848, în lucrarea de notorietate “Neoiobăgia”.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului XX este remarcată prezenţa fraţilor E. şi M. Schwarzfeld 20], istorici şi ziarişti; a lui Barbu Lăzăreanu, publicist, promotor al răspândirii culturii în mase, exeget al folclorului român şi bun cunoscător al literaturii idiş; Horia Carp, publicist, senator, şi deputat în forul legislativ al ţării, combatant neobosit pentru integrarea etniei evreieşti în societatea românească.
Publicistica înscrie la loc de frunte, de asemenea, pe B. Brănişteanu, M. Zelter-Sărăţeanu, A.L. Zissu, în acelaşi timp scriitor şi militant sionist.
Câmpul literelor a adus în lumină pe Ronetti Roman, cu al său “Manase”, pus în scenă în 1900, care a stârnit ample controverse, pe care le-am putea asemui cu cele din jurul romanului “De două mii de ani”, apărut în perioada interbelică şi cu recentul “Jurnal” al lui Mihail Sebastian. Se conturează acum personalitatea lui Felix Aderca, B. Fundoianu, Emil D. Fagure, care se vor afirma îndeosebi după primul război mondial.
La cumpăna dintre veacuri s-au constituit numeroase asociaţii culturale, centre de propagare a unor valori religioase şi laice, dintre care menţionăm “Societatea istorică Iuliu Barasch”, “Societatea culturală ‘Sharon’”, “Asociaţia Titraţilor Unirea”, “Cercul cultural Libertatea”.
Activitatea editorială, de librărie şi anticariat a fost marcată de prezenţa unor editori ca Leon Alcalay, fraţii Şaraga, fraţii Poch, A. Steinberg, a cărui librărie “Hasefer” constituia un loc de întâlnire a numeroşi intelectuali de marcă.
Editorii evrei au publicat timp de decenii “Biblioteca pentru toţi” ; George Potra, în lucrarea “Din Bucureştii de ieri” scria: “Leoon Alcalay, ajunsese unul dintre cei mai mari librari ai Capitalei, iar pentru priceperea şi calităţile lui a fost ales şi vicepreşedinte al Asociaţiei librarilor din Ţară.” 21]
Un loc aparte în viaţa publică generală şi a obştii evreieşti în prima parte a secolului XX îl ocupă dr. Wilhelm Filderman (1886-1961), om al legii, preşedinte al Uniunii Evreilor Români şi al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, membru în delegaţia română la Conferinţa de Pace (1919-1920); a fost un dârz combatant pentru apărarea populaţiei evreieşti în anii 1940-1944, când antisemitismul devenise poitică de stat.
Perioada 1919-1938, a marcat o amlificare considerabilă a prezenţei etniei evreieşti în ansamblul societăţii româneşti. În 1930, numărul evreilor în Bucureşti era aproape de 12 ori mai numeros decât la mijlocul sec. XIX, cca. 10% din populaţia capitalei.
Dacă ne referim la palierul economic, aşa cum arăta “Enciclopedia României” realizată sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, în anii interbelic s-au constituit şi dezvoltat numeroase întreprinderi industriale, instituţii financiar-bancare, care au făcut din Bucureşti un puternic centru economic. 22] În acest proces, aportul capitalului evreiesc a deţinut un loc important. Astfel, la sfârşitul anului 1938, funcţionau în Bucureşti, 1279 întreprinderi industriale ale unor proprietari evrei. 23]
Constatând aceste realităţi, George Zane scria în 1930: “Evreii au fost aproape singurii agenţi care, pe de-o parte, independent de voinţa lor, au conlucrat la prefacerea economiei noastre, pregătind-o pentru a putea fecunda forma superioară de producţie şi circulaţie, iar pe de altă parte, au însămânţat aceste tipuri noi, pe care grija interesului lor le-a făcut să se dezvolte până la cele mai înalte forme, cum sunt cele actuale”. 24]
Mai categoric, dr. Eugen Ţaţomir considera că “economia noastră şi-a creat toate industriile şi anexele necesare cu contribuţia şi colaborarea spiritului de întreprindere şi hazard al evreilor, sprijinit pe capitalul semit în mare parte.” 25] O densă analiză a rolului etniei evreieşti pe acest plan întreprinde dr. Avram Rosen în lucrarea “Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştilor din a doua jumătate a sec. XIX până în anul 1938” apărută în editura “Hasefer” în anul 1995. Găsim aici numele unor industriaşi, bancheri, întreprinzători mici şi mijlocii, care au fost membrii ai Camerei de Comerţ şi Industrie a Bucureştiului. Evocăm aici astfef de personalităţi ca Emanoil Auşnit, Micu S. Zentler (căruia Ion Antonescu i-a acordat, prin decret lege în 1943, drepturile de care se bucurau etnicii români), Sever Herdan, Siegmund Birman, ş.a. 26]
Înfăţişarea unui tablou amplu şi complex al personalităţilor din variate domenii din rândurile acestei etnii care s-au format în Bucureşti, în acei ani, este foarte dificil de realizat. O enumerare sumară pune în evidenţă pe tărâmul ştiinţei – Ernest Abason, A. Hollinger (matematică), Artur Kreindler, Maximilian Popper, simion Iagnov, Benedict Menkes, Miron Segaller (medicină), Martin Bercovici, Isac Blum, Teofil Revici, I. Friedlănder, S. Auslender, Solomon Sternberg (ştiinţe tehince). Tradiţiile în domeniul lingvisticii şi al cercetării folclorului le-au continuat Alex. Graur, Jacques Byck, Iancu Fischer, Lucia Wald, Hary Brauner, ş.a.
De renume au fost artişti plastici ca Marcel Iancu, Victor Brauner, Iosif Isser, Margareta Sterian, M.H. Maxy, compozitori ca Marcel Mihailovici, Paul Constantinescu, Matei Socor, , actori ca Yonnel, De Max, Sevilla Pastor, Lisette Verea lângă care ocupă un loc de cinste Leny Caller, Sidy Thal, Agnia Bogoslava, Dida Solomon-Callimachi, Moni Ghelerter, Alexandru Finţi.
Spaţiul literar românesc a cunoscut în interbelic prezenţa a numeroşi scriitori, critici şi istorici literari evrei, unii marcându-şi prezenţa încă înainte de primul război mondial, iar alţii continuîndu-l şi după 1945. Ne putem referi la Beniamin Fundoianu, Isac Peltz, admirabil în descrierea “mahalelii” evreieşti şi a pocesului de aculturaţie cu mediul românesc, Eugen Relgis, propagator cu mijloace literare şi publicistice a unor concepţii umaniste, Mihail Sebastian, care se zbătea între dorinţa puternică de a fi profund ancorat în realităţile româneşti, fără a renunţa însă la apartenenţa de etnia ale cărei suferinţe milenare încerca să le înţeleagă şi să le transpună în literarură, Ury Benador, poeţi ca Tristan Tzara, unul dintre fondatorii curentului dadaist în cultura europeană şi mulţi alţii.
Câmpul tot mai amplu al criticii şi istoriei literare, defrişat de Titu Maiorescu, Mihalache Dragomirescu şi Dobrogeanu Gherea, continuat de Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu a fost fertilizat de gândirea pătrunzătoare a lui Tudor Vianu, unul dintre fondatorii teoriei culturii şi esteticii moderne în România. Lucrările sale “Poeziile lui Eminescu”, “Estetica”, “Arta şi frumosul”, “Influenţa lui Hegel în cultura română” sunt preţuite şi astăzi.
Trebuie menţionată prezenţa unei pleiade de scriitori ce cultivau limba idiş ca Iacob Gropper, Moise Lax, S.Rispler, Alfred Margul Sperber, precum şi existenţa unui teatru în limba idiş şi română, “Baraşeum” ce se bucura de prestigiu în lumea artistică românească.
Disciplinele umaniste erau slujite de gânditori valoroşi ca filosoful Isac Brucăr, şef rabinul Iacob Niemirower, M.A. Halevy, analişti ai gândirii iudaice, scormonitori ai istoriei evreilor, animatori ai Cercului de studii de pe lângă Templul Coral din Bucureşti.
Bucureştiul a fost centrul sistemului de învăţământ israelito-român, iniţiat, imediat după 1848. În anii interbelici funcţionau în Capitală aproximativ 20 de grădiniţe de copii, şcoli primare şi licee sau gimnazii, o şcoală profesională “Ciocanul”. 27] aceste instituţii au impus necesitatea unui corp didactic relativ numeros, în multe cazuri completat de specialişti de alte etnii, inclusiv români. Printre profesori şi pedagogi evrei, alături de cei relevaţi mai sus, se cer meţionaţi Theodor Loewenstein, cu teorii privind specificul procesului didactic, A. Zelewinski, S.M. Littman, S. Rievensohn, Bernard Kanner, Egon Weigl, Lenormanda Benary, Iosef Gruber, Eliza Campus şi mulţi alţii.
Departe de a fi şocuri de claustrare etnică, şcolile israelio-române, care-şi desfăşurau cea mai mare parte a activităţii în limba populaţiei majoritare, contribuiau la înlesnirea integrării tineretului evreu în ansamblul societăţii.
Obştea evreiască din Bucureşti a consacrat o mare parte a strădaniei publicisticii, prin editarea unui număr impresionant de ziare şi reviste de cele mai variate orientări şi genuri, cât şi prin colaborarea la presa cu o problematică generală a societăţii româneşti. S-au bucurat de o bună apreciere şi o îndelungată existenţă ziarele “Neamul Evreiesc”, “Egalitatea”, “Curierul Israelit”, “Mântuirea”, “Ştiri din lumea evreiască”, reviste ca “Sinai”, “Adam”, “Haşmonea” şi multe altele.
În aceste publicaţii şi-au marcat prezenţa intelectuali evrei precum Iuliu Barasch, A. Gold, E. şi M. Schwartzfeld, Horia Carp, B. Brănişteanu, Zelţer-Sărăţeanu, S. Labin, A.L. Zissu, M. Benvenisti, W. Filderman, M.H. Bady, Matatias Carp, Ury Benador, I. Ludo, M. Beck, M. A. Halevy, Emil Dorian, F. Brunea-Fox, A. Feller, ş.a. aceştia şi alţii au colaborat ci ziare precum “Adevărul”, “Timpul”, “L’ Independence Roumanie”, reviste ca “Viaţa Românească”, “Bilete de papagal”, “Revista Fundaţiilor Regale”, “Azi”, “Cuvântul Liber”, “Lumea Românească”.
Un fenomen specific vieţii politice din perioada interbelică îl constituie prezenţa în Parlamentul României a unor deputaţi şi senatori evrei, alături de cei majoritari şi ai celorlaltor etnii. Printre aceştia cităm pe Adolf Stern, Jacob Niemerower, Max Auschnit. Beneficiiind, pentru prima dată, de dreptul democratic al eligibilităţii, aceştia au promovat interesele obştii evreieşti în lumina prevederilor Constituţiei din 1923, ce trebuiau transformate în legi şi măsuri statale. Era combătută de la tribuna Parlamentului xenofobia, antisemitisul, violenţa împotriva unor cetăţeni numai pentru faptul că aparţineau altor etnii. Demersul lor solidariza şi senatori devotaţi cauzei democraţiei, miniştri, alţi exponenţi ai aparatului de stat care înţelegeau primejdia extremismului xenofob. 28]
Parlamentarii evrei erau interesaţi în soluţionarea optimă a problemelor multiple cu care se confrunta societatea românească în perioada interbelică.
Ca o apreciere a exponenţilor acestei etnii, dr. Nicolae Lupu, ministru de interne, a desemnat drept primar interimar al Capitalei, în 1921, pe dr. Katz, iar Achile Şaraga a fost ales vice-primar al Capitalei.
Împreună cu W. Filderman, la care s-a făcut referinţă anterior, o personalitate de primă importanţă a fost, în acei ani, rabinul şef Alexander Şafran, om cu o vastă erudiţie iudaică. A fost senator de drept – cel mai tânăr dintre membrii acestui for – în anul 1940. Obligat, ca şi Filderman, să părăsească ţara după 23 august 1944, a continuat să aprecieze umanismul poporului român, să nu-l identifice cu propovăduitorii şi practicienii xenofobiei şi antisemitsmului. Recent a fost ales cetăţean de onoare al oaşului său natal – Bacău şi membru de onoare al Academiei Române.
Alături de personalităţile de marcă ale societăţii româneşti care au recunoscut aportul evreilor în cele mai diferite planuri, citate anterior, amintim pe Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Rădulescu Motru, Virgil Madgearu, Eugen Herovanu, Geo Bogza, Tudor Teodorescu Branişte şi mulţi alţii. 29]
Ascensiunea fascismului, în special a hitlerismului în anii ’30 – ’40, a potenţat impulsurile antisemite ale unor grupări, unele dintre ele deosebit de agresive, care căutau să arunce vina pentru dificultăţile şi chiar suferinţele poporului român asupra prezenţei “halogenilor” şi în special al evreilor.
Concretizarea acestei orientări este vădită într-o serie de măsuri legislative ce au fost adoptate începând din 1934 şi care au atins paroxismul sub dictatura lui Carol al II-lea şi cea legionaro-antonesciană, continuînd până în 1944. A fost mai întâi limitat accesul în diferite domenii economice [1934], urmată de revizuirea cetăţeniei acordate prin constituţia din 1923 (februarie 1938), privarea de dreptul de a profesa medicina, avocatura, activitatea didactică, ingineria, etc. în instituţii de stat (1940), excluderea din învăţământul public, expropierea unor bunuri imobile, muncă forţată, deportări, asasinate. Au avut loc în Bucureşti evenimente sângeroase – rebeliunea legionară din ianuarie 1921, soldată cu peste 250 morţi, dintre care 120 evrei. 30] Aş vrea să subliniez că suferinţele populaţiei evreieşti au fost subsecvente celor ale etniei române, mai ales după declanşarea războiului din iunie 1941, care a adus numeroase pierderi de vieţi omeneşti, prizonierat, lipsuri materiale ale etniei majoritare.
Evreii au participat la aportul economic solicitat de desfăşurarea conflagraţiei din anii 1941-1944; documente numeroase atestă interesul instituţiilor militare, ale administraţiei publice, pentru utilizarea specialiştilor tehnicienilor, meseriaşilor evrei în cadrul muncii obligatorii. 31]
Nu poate fi omis nici sprijinul financiar [care s-a ridicat la miliarde de lei] 32] sau în îmbrăcăminte şi alte obiecte de uz casnic. 33]
Şi totuşi, a continuat viaţa comunitară, chiar dacă s-au făcut concesii într-o anumită perioadă, s-a menţinut şi s-a extins instrucţia şcolară, realizându-se chiar posibilitatea pentru tineri de a continua sau de a începe studiile universitare în instituţii create ad-hoc, de oameni curajoşi precum a fost prof. Ernest Abasohn, A. Hollinger, Marcu Onescu, Marcu Cajal, Maximilian Popper, Isac Blum şi mulţi alţii.
Unii membri ai guvernului antonescian şi funcţionari superiori din Ministerul Învăţământului au fost favorabili acestei iniţiative, unică în ţările cotropite de hitlerişti sau conduse de guverne fasciste ori gravitând în orbita acestora. În acea perioadă a continuat, chiar dacă nu agreată de unele autorităţi, activitatea teatrului Baraşeum.
O parte importantă a etniei evreieşti – din raţiuni diverse – nu a fost supusă unor deportări masive, cum s-au petrecut lucrurile în Basarabia, Bucovina şi o parte a Moldovei, în ciuda presiunilor naziste. Un număr de evrei din Bucureşti deportaţi în Transnistria, au revenit la îneputul anului 1944.
Perioada care a început după 23 august 1944 este plină de contradicţii în ce priveşte istoria evreilor bucureşteni. Înlăturarea dictaturii militare, a generat speranţa că se va instaura un regim democrat autentic, menit să excludă discriminarea rasială, liberul acces în funcţii publice, etc. Aceasta explică, în bună măsură, adeziunea la procesul politic de după 6 martie 1945 a unora dintre evrei. A pune pe seama “filo-comunismului” sau “filo-bolşevismului” participarea ansamblului acestei etnii la regimul totalitar, este un argument fals. Faptul că din cei 100 000 de evrei bucureşteni, au rămas în 1989 numai 5000 vorbeşte de la sine despre aberaţia solidarizării totale a evreilor cu comuniştii. Este un fapt că în anii postbelici când în Capitală au continuat să trăiască zeci de mii de evrei, mulţi dintre aceştia au desfăşurat un comerţ civilizat (evocat adesea la “cozile” din timpul dictaturii ceauşiste) şi-au pus cunoştinţele în slujba dezvoltării ştiinţei, tehnicii, culturii, învăţământului, industriei.
Ne este greu să selectăm nume, dar nu putem omite pe Solomon Marcus, Aristide Halanay (matematică), Artur Kreindler, O. Sager, Maximilian Popper, Nicolae Cajal (medicină), Mihai Rosenberg, A. Gelberg (fizică), Solomon Sternberg, O. Solomon (chimie), Edwin Glaser, Savelly Zillberstein, M. Onescu (juridic), Z. Ornea, Paul Cornea, Silviu Iosifescu (istorie şi critică literară), C. Ionescu-Gulian, Ion Banu, Henri Wald, Radu Florian (filosofie), Mihail Sebastian, Marcel Breslaşu, Maria Banu, Radu Cosaşu, Veronica Porumbacu (literartură), Tia Peltz, Maria Constantin, Andrei Szobotka (arte plastice), Beate Fredanov, Iolanda Mărculescu, Wily Ronea, Maia Morgenstern, Sergiu Comissiona, Miriam Marbe, Dan Mizrahi, Iosif Sava, A. Hoffman (muzicieni, artişti lirici, muzicologi, actori).
Prezenţa de-a lungul a peste trei secole a comunităţilor evreieşti în Bucureşti şi-a pus amprenta şi asupra peisajului arhitectonic al oraşului. În primul rând numărul mare de sinagogi – de la modestele construcţii de început până la monumentalele edificii de cult din a doua parte a veacului al XIX-lea şi prima parte a celui următor. Astăzi s-au păstrat, însă, câteva lăcaşuri religioase, cum ar fi Templul Coral, construit în deceniul şapte al secolului trecut; Sinagoga Mare şi ea din strada Mămulari, astăzi muzeu al populaţiei evreieşti din România şi al Holocaustului.
De altfel, după cum se ştie, în partea de sud–estică a Bucureştior se grupase un cartier locuit cu precădere de evrei (străzile Dudeşti, Văcăreşti, Vulturilor, Călăraşi, Col. Orero, Mămulari şi altele). Mai stau şi astăzi mărturie numeroase construcţii cu stiluri arhitectonice ce dovedesc un anumit grad de cultură estetică, apetenţa spre furmos a foştilor proprietari evrei. Arhitecţii evrei au adus contribuţii şi la ridicarea altor edifcii (instituţii publice, locuinţe private, block-house-uri, şcoli, spitale, etc) din Capitala ţării.
Înfăţişarea acestui sintetic istoric al convieţuirii etniei evreieşti cu ceilalţi locuitori ai Capitalei, nu se vrea înţeleasă ca o manifestare emfatică a “superiorităţii” sau “spiritului dominator”, epitete pe care le aruncă în talgerul urii de rasă antisemiţii din trecut şi epigonii lor contemporani.
Am vrut să punem în evidenţă o realitate puţin cunoscută, chiar obturată de anumite curente extremiste, cu speranţa că vom contribui la formarea unei imagini adecvate despre contribuţia acestor locuitori ai urbei lui Bucur.
Evreii bucureşteni au primit cu satisfacţie procesele democratice ce au început odată cu decembrie 1989. Noua orientare a conducerii Federaţiei Comunităţior Evreieşti din România, sub impulsul preşedintelui acad. Prof. N. Cajal, are drept ghid principiul “necunoaşterea desparte – cunoaşterea apropie”. Aceasta a adus o revigorare a procesului de valorificare a aportului populaţiei evreieşti, inclusiv a celei din Bucureşti, de-a lungul secolelor la dezvoltarea generală a societăţii româneşti.
Au rămas puţini evrei în Capitală ca şi în întreaga ţară, mulţi dintre ei aflându-se în ceea ce se numeşte “golden age”, dar continuă să se afirme năzuinţa spre prietenie şi colaborare cu toţi locuitorii României. Tocmai o, asemenea acţiune poate fi eficientă la consolidarea relaţiilor de prietenie dintre toate etniile din patria noastră.
NOTE:
1] Nicolae Iorga, “Istoria evreilor în Ţerile noastre”, Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, 1913, t. XXXVI, nr.7
2] Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România (în continuare IMER), vol.I, ed. A II-a, alcătuit de Victor Eskenazi, Bucureşti, 1995, Editura Hasefer
3] Op. cit., doc. 38
4] Op. cit., vol. 2/II, 1991
5] D. Hâncu, “O istorie multi-seculară” – anul 1930 – în “International Symposium on Sephardy Jews in South-Eastern Europe”, Bucharest, 7-8 october 1998, pp.12-14
6] Baş-hahamul era o funcţie în cadrul comunităţilor evreieşti, ceea ce atestă existenţa unui număr mai mare de evrei în diferite centre ale provinciei
7] M. A. Halevy, “Comunităţile din Bucureşti în epoca fanarioţilor (1714-1811)”, Sinai, an. III, 1931, pp.89-90
8] “Contribuţia evreilor din România la civilizaţie şi cultură” (în continuare “Contribuţia…,”) editată de Consiliul Naţional UNESCO – România şi FCER, Coordonator general Acad. N. Cajal şi H. Kuller, 1996, Bucureşti, p. 32
9] U. A. Urechia, “Istoria Românilor”, vol. III, 1786-1800, pp.42-43, apud. IMER II/2, doc. 271
10] Arhivele Istorice Naţionale, mss. 23, f. 193-195, apud. Op.cit., doc. 290
11] “Contribuţia…,”, p.32
12] IMER, op.cit., doc. 314
13] Arhiva Centrului pentru studiul istoriei evreilor în România (în continuare A.C.S.I.R.), fond III, f.93
14] “Contribuţia…,”, pp.46-47
15] Ibidem
16] Ibidem
17] Sincerus Edmond: “Les juifs en Roumanie depuis la Traite de Berlin (1878) jusqu’a ce jour”, Londra, 1901; Carol Iancu, “Evreii din România (1886-1919) de la excludere la emancipare”, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, pp.199-234
18] Actul de caritate al lui J. Elias aprodul un puternic ecou în epocă. La 8 iunie 1923, cu prilejul morţii sale ziarul “Neamul Romnesc”, patronat de Nicolae Iorga, scria sub titlul “Testamentul unui bancher” despre un gest unic de filantropie în România, deoarece avea în vedere ajutorarea culturii.
“Se vor face din banii săi şcoli – continuă autorul – unde se vor primi elevi fără deosebire de naţionalitate. El a înţeles că aceia ce lipseşte ţării noastre este cultura răspândită în masele adânci populare şi de aceea n-a ezitat să renunţe la orice alt gând şi să dea acest mare exemplu de generozitate umană pentru a se face mai multă lumină în sufletele fraţilor săi, pe pământul unde a trăit.”
Gânduri similare au fost exprimate de ziarul “Universul” sub titlul “Un exemplu” (7 iunie 1923). [Academia Română, Fundaţia Familiei Menachem H. Elias, “Comemorarea a 70 de ani de la moartea lui Jaques M. Elias”, 1923 – 1993, Bucureşti, f.e. 1991, p.156]
La 1 aprilie 1925, plenul Academiei Române a votat actul costitutiv al Fundaţiei “Menachem H. Elias” şi a ales ca membri ai Comitetului de administraţie pe Ion Bianu, prof. Grigore Antipa, G. Ţiţeica, D. Gusti iar ca supleanţi pe C. Rădulescu – Motru, N. Vasilescu-Karpen, dr. V. Babeş şi G. Marinescu ca supleanţi [op. cit. F. 25]. Preţuind gestul său, Academia Română l-a ales în 1933 membru de onoare.
19] Ziarul “Egalitatea” nota, la 15 mai 1906: “M. S. Regele Carol I – n.n.) a binevoit a autoriza pe domnul Lazăr Edeleanu, doctor în ştiinţe chimice, de a purta insignele de ofiţer al Ordinului Leopold al Belgiei”, decoraţie ce constituia o recunoaştere internaţională a meritelor sale.
20] Curtea de apel din Bucureşti întocmea, la 22 iulie 1942, un referat în legătură cu acţiunea judiciară intentată de M. Schwartzfeld împotriva unor măsuri discriminatorii luate de autorităţile din anii 1940-1944 împotriva sa. Sunt prezentate argumentele petiţionarului, care arată că din fragedă tinereţe şi până în zilele bătrâneţii sale a cultivat cu dragoste limba şi cultura română, enumerând lucrările publicate dintre care cităm: un studiu despre poeziile populare române culese de Vasile Alecsandri; legende şi poezii populare din Muntenia, culese şi publicate la revistele “Contemporanul”, “Oltenia”, “Şezătoare” şi altele (Evreii din România în anii 1940-1944, vol. III, p. II, doc. 458; în continuare E.R ]
21] “Din Bucureştii de ieri”, vol.I-II, Editura Ştiinţifică, 1990, p.271
22] Enciclopedia României, vol. II, 1938, p.557
23] A. Rosen, “Participarea evreilor la dezvoltatrea industrială a Bucureştiului”, 1995, Bucureşti, Ed. Hasefer, p. 94
24] G. Zane, “Economia de schimb în Principatele Române”, 1930, Bucureşti, p.341
25] Dr. Eugen Ţaţomir, “Contribuţiuni, la studiul evreilor ca element producător în economia naţională”,1937, Bucureşti, p.52
26] A. Rosen, op.cit., p.115
27] E.R., vol. III, p.2, doc. 400
28] Vezi “Parlamentari evrei în Forul legislativ al României 1919-1940” în coordonarea prof. Dr. Ioan Şerbănescu, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1998
29] Vezi, “Mărturii – Chestiunea evreiască”, antologie şi introducere de Dumitru Hâncu, Bucureşti, ed. Hasefer, 1996
30] E.R., vol. III, p.1, doc. 111-118
31] Ibidem, doc. Nr. 284-308 şi ibidem vol, IV, doc. 108
32] Ibidem, vol. II, doc. Nr. 126, 150
33] Ibidem, 4
Prof. Dr. Ioan Şerbănescu s-a născut la 29.10.1923; este doctor în filozofie; cercetător la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.
A desfăşurat activitate didactică între anii 1949-1984, devenind din 1973, şeful catedrei de ştiinţe politice a Institutului Politehnic Bucureşti.
A fost autor, în colaborare, şi coordonator la cinci volume de prelegeri de ştiinţe sociale.
Teza de doctorat abordează problema dezbaterilor de idei din anii 1944-1947; numeroase capitole din lucrare au fost publicate în Revista de filosofie “Studii de Istorie”, “Analele de Istorie”, “Forum” (ştiinţe sociale); participant la Congrese şi simpozioane internaţionale de Ştiinţe sociale; colaborator permanent (1970-1974) la Institutul de documentare în Ştiinţele Sociale (printre temele abordate au fost: modelarea socială, previziune şi perspectivă, curente de idei în filosofia şi ştiinţele politice din România, Italia, Franţa, Germania, S.U.A.; între anii 1996-1998 a coordonat apariţia a trei volume de documente privind istoria evreilor din România între anii 1940-1944 şi un volum cu tema “Parlamentari evrei în Forul legislativ al României, 1919-1940”, (1998).
