INTRATEXT

            (29 octombrie 2010)

            “Te vreau pentru că ţi-am băut azi-noapte numele şi mi-a fost bine, pentru că m-am plictisit îngrozitor de mine şi pentru că nu pot fi eu acela care te are, pentru că mai există câte o frunză care pluteşte când îţi caută umbra, te vreau pentru că sunt unele străzi unde nu te-am găsit (probabil că te-ai ascuns), te vreau pentru că în seara asta nu plouă şi pentru că trebuia să fiu singur şi n-am găsit altă cale de a face o plăcere Destinului, te vreau pentru că mă ignori, pentru că n-are nici un sens, pentru că am văzut o poză veche unde imaginile noastre s-au îmbrăţişat nemaisuportându-ne hilara indolenţă, te vreau pentru că la început ai mers un pic în faţa mea, desculţă, iar apoi te-ai lungit pe un balansoar (ceea ce nu puteam să admit), apoi şi pentru că te-au enervat mereu asemenea fraze lungi, pentru că la telefon mi-ai spus că m-a lovit naibii logoreea, pentru că voiam să-ţi prind glasul în receptor ca pe o muscă într-un flacon sau ca pe un vis într-o pagină, te vreau pentru că n-am prins nimic în afară de frazele mele prea lungi, te vreau pentru că te ţineam de mână când am ascultat prima dată melodia pe care o ascult acum (iar tu râdeai – şi m-am gândit că fericirea nu costă mai nimic), te vreau pentru că ai ştiut să nu vorbeşti când ai simţit că o să mă doară dacă taci, pentru că m-am grăbit să fiu cel din urmă idiot şi pentru că am reuşit, pentru că suntem la final de octombrie şi pentru că n-am cum să nu te vreau la final de octombrie, te vreau pentru că mi-e puţin frig fără tine, pentru că n-am aflat ce Dumnezeu vrei, pentru că eu am aflat ce vreau (dar nu contează), pentru că ai părul ăsta negru pentru care te urăsc toate blondele, şatenele şi roşcatele care sperau că de când au apărut «Comoara Hestugmiţilor» şi «Bucureştii Vechi şi Noi» am tot scris despre ele, ce adorabilă enormitate, căci dacă te-ar identifica nu şi-ar mai face iluzii, motiv pentru care sunt un personaj pozitiv că le întreţin cu ambiguităţile mele de doi bani, scriind că nu scriu despre ceea ce scriu (şi aşa mai departe), ca şi cum nu m-ai fi iubit şi tu măcar atât cât să-mi dai falsa impresie că sunt viu, că labirintul ăsta nu e pe gratis mai mult decât e pe degeaba că te-am iubit eu, însă mult mai puţin decât e pe degeaba că te iubesc mult mai mult acum, înţelegi, adică te vreau pentru că (uite) a început iar acea melodie, asta, nu aceea, să nu-i cedăm nimic sinistrei curve care este vremea trecută, nimic nu a trecut, nici n-avea unde, iar acum ne facem iluzii chiar noi, de parcă ar exista un şifonier, o debara, o groapă adâncă pe rotile care să se ţină după fiecare astfel încât să-i adune tot ce trece, minute, zile, ore, dureri şi gânduri şi de parcă am fi îmbătrânit un pic de vreun an încoace, imposibil, dat fiind că noi suntem ca ideile, că vom rămâne aşa, tu mică şi frumoasă, eu logoreic şi mort, ce-i de schimbat aici?, te-aş întreba, te-aş întreba dacă mi-ai da glas, dar nu-mi dai pentru că te vreau, pentru că ţi-e frică să te vreau, pentru că eşti prea delicată pentru asta, pentru că într-una din săptămânile următoare am să vorbesc foarte clar despre locurile în care nu ne-am întâlnit, pentru că tot caut raţiuni acolo unde nu există nimic altceva decât epocile mele ratate lângă absenţa ta, lângă paharul ăsta inevitabil, în care am topit încâlceala de vorbe unde îţi pomeneam direct numele, de fapt prenumele, dacă vrei îl poţi căuta (ţii minte când m-ai sunat şi te-am dus printre paragrafe de ziceai că ţi-am luat privirea de mână şi am purtat-o până am ajuns amândoi în faţa prenumelui tău, aşa e?), dacă nu vrei n-am pentru ce să mă supăr, asta n-are cum să modifice datele problemei, nici nu are cum afecta soluţia, fiindcă n-am să te vreau mai puţin şi nici n-o să te cheme altfel, dar mai ales pentru că…”.

 

            * * * Textul de mai sus, începând cu data de 31 octombrie 2010, nu mai este valabil. Un ochi străin şi un spaţiu atipic l-au anulat în precedenta noapte. Această a doua istorie, însă, nu va putea fi înregistrată. Riguros vorbind, faptele care o constituie nu aveau cum să se petreacă. Să spunem că, în aglomeraţie, am distins o prezenţă ataşată cumva din exterior celor din preajmă. Era un coridor îngust. Am pătruns acolo fix la 3 şi 49 de minute. Feţele hazardului nu se lasă epuizate aşa cum ai împărţi o halbă cu cine mai ştie ce femeie frumoasă. Dar nici nu pot evalua riscul de a fi fost depistat în acel interval inexistent. Cert este că am revenit în haosul ambiant la ora 3 şi 24 de minute. Ora de iarnă are, iată, şi unele avantaje. Oricum, tu ai înţeles mesajul.           

             (În treacăt, am lăsat hârtiile pe o mică bancă din spatele Palatului C.E.C. – a se vedea “Stratagema latină”, a cărei eficienţă nu încetează a mă ului…).