Falsa magie a artei actuale

M-am întrebat întotdeauna dacă înfăţişarea caleidoscopică a artei contemporane mai are a ne comunica vreun tâlc. Răstignită între nenumărate şcoli şi curente, fracturată între infinitezimale tendinţe şi orientări, adeseori despărţite prin trăsături aproape de neobservat, arta timpului nostru şi-a modificat limbajul, şi-a reinventat codul de comunicare. Programatic aş spune, ea şi-a propus să ne deconcerteze, să ne surprindă, să ne trântească în perplexitate, să ne lase fără replică. Şi asta pentru că replica, adică reacţia discursivă, logică şi raţională, nu poate fi provocată decât de un obiect sau de o realitate pe care orizontul nostru de aşteptare le presupune, fie şi a priori. Dacă ce privim/ascultăm ne siderează, singura reacţie normală este interjecţia: oau! Iar restul e tăcere…

Însă arta contemporană ne sfidează decisiv orice reflex cognitiv, ne înlătură orice aşteptare, ne contrazice orice habitudine. Ea ne blochează instanţa critică, ne stimulează alienarea (adică înstrăinarea de tot ce ne este familiar), ne proiectează pe un fundal al neînţelegerii absolute. Educaţia la care ne invită e una sălbatică, pedagogia pe care ne-o propune e una de nerepetat. Ce trăieşti în faţa unei instalaţii „exotice“ nu vei mai afla niciunde, perplexitatea transformată în fapt existenţial ţine de o unicitate radicală! Buun, şi dacă te încăpăţânezi totuşi să pricepi ceva, dorind, cumva firesc, să-ţi depăşeşti trăirea pură şi simplă, ce-ţi rămâne de făcut? Cui te adresezi, astfel încât să te lecuieşti de abisul oblic al neînţelegerii?

Aici intervin acele personaje „şamanice“, „esoterice“ şi „inspirate“, profund „iniţiate“ în misterul artistului, în enigma artei de tip nou: curatorii şi criticii. Dezamăgirea este însă una cruntă, căci discursul lor nu face altceva decât să sporească obscuritatea iniţială a operei, dublând-o, triplând-o, amplificând-o neobosit. În atari împrejurări, e banal că „interpretul“ obiectului „artistic“ se înfăţişează ca un „creator“ ratat, care, în absenţa talentului de a săvârşi fizic operaţiunea de instituire a faptului estetic, violentează perplexitatea publicului cu un discurs încă şi mai ininteligibil. Opera pare să fie prelungită şi continuată de discursul aşa-zis critic. Iar acest discurs, nu plastic, nu gestic, nu filmic, nu fotografic, nu muzical, ci lingvistic, cu pretenţii de cuprindere explicativă, se prezintă tulburător de frecvent ca o bolboroseală incantatorie, în faţa căreia partizanii snobi cad orgasmic pe spate, iar neiniţaţii plescăie nemulţumiţi din limbă. Confuz şi contradictoriu, plin de tropi rău folosiţi, preţios şi retoric, cotropit de imagini neinspirat dozate, acest discurs dă celor prezenţi iluzia că participă la o mare taină. În realitate, el satisface nevoia lor de epatare, garantându-le „intrarea“ într-o lume diferită, plină de esenţă şi doldora de „trăire autentică“. La fel ca şi în cazul drogului, dependenţa coagulează comunitatea de „iniţiaţi“ şi o face să fie solidară în faţa „capodoperelor“ pe care le genitează cârpacii autointitulaţi artişti. Iluzia generează iluzie