(…)

            Pe la 7, a început să plouă. Copacii erau încă un pic adormiţi. Te-ai strâns vag spre mine. Gândeam cu aceeaşi respiraţie (care abia dacă îţi legăna o şuviţă neagră). Aveam oraşul – dat monstruos, clipind încet. Era o lighioană multiplă şi începea cu noi, hysteron proteron, loc absurd şi calm al desfacerii elementare, nu ştiu. Există o nuanţă homerică a trandafirilor matinali. De acolo, atunci, nu se vedeau trandafiri, însă degetele tale mi se odihneau pe dosul palmei. Destul. Eram feriţi oarecum; o picătură ţi-a transformat glasul. O geană a făcut-o lacrimă. Invers, de jos în sus. Tu erai foarte mică, aproape cât un minut. Am auzit o şină, departe, scârţâind sub tramvai. Nu sunt prea sigur. Te adunai fiindcă te apăsa lumina. Îţi rămânea şuviţa neagră, tot restul se făcea dimineaţă. Un fel de răzbunare… Aveam cutremure, lume, tăcere, nimic şi adierea unei rândunele pierdute. Şi buzele absenţei tale iminente. Părea că am venit mai târziu, nu conta. La câţiva paşi, un ghiveci de piatră îşi modifica încet culoarea. Din cenuşie – umedă. Ora putea fi şi o telegramă, fiindcă ploaia, oricum, înnoda mirările cu zidurile, pisicile ascunse cu nişte becuri din bucătării, copiii somnoroşi cu frunze galbene şi primitivii zei de cartier cu blândul ritm al răsuflării tale. Nu te-am atins, nu mai mult, urma doar să ne alegem trecutul. Pentru ce să ne fi uitat către acele nopţi înşelător separate, când ploaia de acum era încă burniţă, când un perete cu afişe îţi îngheţase în pragul vocii, când un sărut lovise timpul sub un balcon mărunt cu balustrada oţelită? Aveam alternativă? Poate recuperarea unei absolute ingenuităţi, un fir de iarbă survenind fără istorie pe retină. Dacă nu poţi fi împlinit, ai măcar soluţia de a fi Dumnezeu (Adam şi Hainuwele sunt epigoni). Obrazul îţi era fierbinte. Şi n-avea importanţă, te voiam pentru că mergeau insecte pe sub roţile unei maşini de alături, pentru că visele mint (ce truism!), pentru că o după-amiază te inclusese demult în ceva ce nici nu bănuiam – flacon, eră sau fluture – , pentru că nu ajungeam la ţigară sau la nori dacă nu eram convins că eşti – ori pentru că nu mai găsesc final acestei fraze. Ai remarcat un bătrân pe care ţi-l închipuiseşi cu o figură cunoscută – pe una din băncile inutil proptite în coasta parcării. Mi-ai cerut bricheta. Zicea că noaptea s-a făcut apă şi că se întorcea (de aia nu e soare când plouă: e un pic de noapte lichidă). Învăţasem drumurile pe care n-a fost a ne găsi la vreme. Nici nu trebuia să inventezi un bătrân. Sau poate că ne şi găsiserăm – pe tăcute; nu cu tăcera noastră, ci cu a drumurilor. Aceleaşi tufe de caprifoi (la care ştii bine că sunt alergic) între blocuri, între aceleaşi blocuri, în acelaşi timp, aceleaşi troleibuze, aceiaşi arhangheli beţi care ne bântuiau (ţie un zâmbet foarte puţin prognat, mie veşnicele presentimente morocănoase), reţea endemică şi perfidă coagulându-ne pentru a ne tăinui. Parcă trăisem gluma haioasă şi îngrozitoare despre cei doi care discută: – Iertaţi-mă, ne-am cunoscut oare la Birmingham?, – Eu nu am fost niciodată la Birmingham, – Nici eu, probabil că erau alţii. Contexte, co-texte, contexturi, fibre textile şerpuindu-ne printre ani, odihna dinaintea unei execuţii de neprescris. Alge pe stâncă. Fard. O bluză care îţi alunecase de pe sâni (afară ningea), o clipă într-o staţie pustie, simplă enumerare a eşecurilor unui limbaj în care substantivele (sâni, clipe, staţii, enumerări, eşecuri) nu mai au nici o legătură cu substanţa. Dacă aveau, tu ai fi fost aceea. Bătrânul se uita în faţă. Nicăieri. Ploua în continuare, dimineaţa nu mai avea loc să se închidă. Era o întâmplare, unica, inexorabila concluzie. Te-ai strâns vag spre mine. Şuviţa neagră îţi acoperise tâmpla.