PARAFRAZE DIN APOCRIFELE GENERALE

Dorinţa de autarhie, de autocraţie. Totală şi veşnică. Iluzia de control. Minciuna pe faţă, negarea evidenţei în pofida celui mai elementar bun simt. Controlul e o iluzie, pierderea indusă de autocontrol devine realitate. „Supuşii buni” sunt cei care ajung să se simtă singuri vinovaţi. Culpabilitatea lor se manifestă mai întâi printr-un sentiment tragic al eşecului. Un autocrat abil îi creează „plebei” nenumărate prilejuri de eşec. Căderea lor în capcană îi sporeşte lui iluzia de control. Pe măsură ce iluzia aceasta creşte, i se amplifică şi senzaţia că poate să facă orice vrea. Iar lor le sporeşte senzaţia de neputinţă şi le induce o stare de disperare cronică. Disperarea ajunsă la paroxism poate să ducă la orice. 
 
    … Periodic, orice popor trece printr-o fază de accelerare masivă a activităţilor sale. El reia, astfel, precum întreaga omenire, confruntarea inevitabilă dintre vitalitatea regenerabilă a existenţei şi destrăbălarea ispititoare a decadenţei. În această înfruntare ciclică, orice pauză devine un lux. Doar atunci poţi să-ţi închipui că totul este permis, că totul este posibil…
 
   Ceea ce par incapabili să înţeleagă guvernanţii este că extrem de rar ajungi să dai peste un devotament autentic. Când aţi auzit ultima dată despre un angajat care să-şi fi dat viaţa pentru administraţia statului (sau pentru o companie privată)? Deficienţa guvernanţilor constă – probabil – în faptul că pleacă de la ipoteza greşită că li se poate comanda oamenilor să gândească şi să coopereze într-un anume fel. O presupunere care, de-a lungul istoriei, a distrus totul, de la religii până la state.
 
Oamenii trebuie să dorească să facă ceva în concordanţă cu imboldurile lor cele mai profunde. Oamenii, iar nu tagma administraţiilor sau ierarhiile, sunt cei care asigură progresul marilor civilizaţii. Fiecare civilizaţie depinde de calitatea indivizilor pe care îi produce. Dacă oamenii sunt organizaţi în mod excesiv, dacă sunt suprasaturaţi cu legi şi norme parazitare, dacă li se taie elanul spre măreţie, atunci ei nu mai pot funcţiona şi civilizaţia lor se prăbuşeşte.