Bucureştiul meu aparţine altor timpuri. Aş putea completa ideea parafrazându-l pe Camil Petrescu: „Dorinţei mele de a trăi în abolsut i se opune o realitate absolută”. Numai că realitatea care-l dezamăgea pe amintitul scriitor interbelic avea o altă consistenţă, mai mult metaforică, de resort interior aflat într-un balans insesizabil cu socialul diferit; ceea ce ne traumatizează astăzi este cu totul altceva. Este o agresiune care vine din exterior iar balansul afectiv este deja atrofiat, stafidit, mumificat pe ruina unui trup convulsiv.
Oraşul meu suferă de confruntări recurente, fermentate în drojdia socială a secolului al XVIII-lea, amalgam care a explodat demografic în funcţii decizionale cu ajutorul partidului muncitoresc. Între 1950-1955 se trăia într-un paradox grotesc: oraşul păstra încă vie atmosfera arhitecturală şi chiar afectivă a unui oraş european, în care respira deja un virus cancerigen. Oamenii rafinaţi au fost alungaţi din stradă şi chiar din casele lor, în lagăre de exterminare forţată sau prin celule reci, întunecate, aducătoare de moarte. Frica a malformat caractere, preocupări şi mentalităţi pe osatura lozincilor proletare. Pe bulevardele spaţioase încă la începutul anilor’60, pe unde vedeai odinioară bucureştenii la costum şi pălărie chiar şi în verile toride, au apărut noile creaturi matriţate după calapod proletcultist, „cincisutiştii” în sandale proletare, basmale ieftine, şepci cu cozoroc şi mersul acela infatuat de om al muncii, stăpân pe situaţie, cum vezi şi astăzi vreun bulibaşă cortar, cotizând la partid pentru a-şi proteja interesele şi clienţii. Începutul se află acolo, în anii 1945-1947. Oraşul meu a murit atunci. El pare a fi o „biserică neagra” baconskiană, populată de cadavre însufleţite.
Flegme, urlături, putori de nespălare chiar şi la orele dimineţii, deşi apa caldă este o cucerire cotidiană încă din anii’70; o lume nevropată pentru un loc pe scaun sau pentru a răcni la cea mai mică apropiere în aglomeraţie; trimiteri suculente la orice atingere a privirilor; indiferenţă faţă de neputinţele celor slabi sau fragili. În spital medicii te operează de ficat deşi problema ta este apendicul(au fost şi decese!); asistentele nu te ating chiar de intri în sevraj, dacă nu le oferi tainul la fiecare ceas; la şcoală profii deshăinaţi şi disperaţi de ratare te umilesc prin indiferenţa lor; cohortele de provinciali importaţi de curând, se chinuiesc să devină orăşeni prin răget şi gesturi topite-n pumni, scatoalce, grimase, râgâieli şi muci aruncaţi în asfalt; precupeţii culturali se dau vedete pe sticlă pe când în alte culturi nu ar valora practic nimic, lucru lesne de observat printr-o umilă comparaţie; o mulţime tot mai mare de paranoizi sociabili, copleşitor de angoasaţi, simulează normalitatea (deşi acum o sută de ani era invers: sănătoşii simulau nebunia pentru a scăpa de armată, să zicem) subminând poziţiile sociale ale celor care continuă să viseze, să lupte, să dorească a trăi într-o lume mai vie, mai colorată, mai puţin agresată de inadaptaţi.
Bucureştiul este sabotat de însăşi fauna care îi colcăie prin măruntaie, o faună care demografic este predominantă şi numeric dar şi în funcţii decizionale. O faună a „tipului digestiv” care gândeşte cu sfincterul. Într-un astfel de pustiu uman se simte şi deşertul cultural, spiritual, afectiv. Popii cer cu indolenţă bani pentru orice bunăvoinţă pe care, chipurile, harul cu care i-a investit mai marele lor, le este conferit pe viaţă. Aceşti popi la mijlocul secolului al XIX-lea au torpilat populaţia mahalalelor îndemnând-o la acte agresive împotriva celor care se îmbrăcau evropeneşte iar bietele cucoane mai modern asezonate vestimentar erau alergate pe uliţele oraşului de mahalagii instigaţi de vreun popă cu iz de arlechin divin. Aşa au fost distruse primele monumente ridicate în timpul revoluţiei de la 1848; au fost arse primele cărţi străine traduse în valahă; erau aruncate blesteme asupra acelora care voiau să schimbe societatea, să lumineze prostimea pentru a nu mai fi ameţită de şmecherii oricărui sistem, sacru sau profan.
Devălmăşia sufletească valahă era pe cale să apună în anii’30, sub ordonarea culturală a unei lumi aflată în osmoză culturală cu Occidentul. Erau, adevărat, şi negustori cobiliţari dar şi eleganţe discrete în forfota oraşului.
În oraşul meu, arhitecta de la primărie te amână pâna la conştientizarea şpăgii pe când altul construieşte relaxat fără avize, nestingherit; funcţionarii te tratează adesea cu sictir, muncitorii angajaţi să-ţi lucreze casa dispar cu banii. Suntem în oraşul unde poţi deveni „şefu’ ” cu doi lei oferiţi unui amarât; se trăieşte în improvizaţie, în perpetuul sentiment românesc al înnădelii; vieţile noastre se consumă într-un provizorat milenar unde oscilaţiile se simt numai în tonuri de agresivitate, indiferenţă, destin implacabil cu anticipare. Cam ştii cum vor trăi copii tăi, în funcţie de treapta&casta socială pe&în care te afli.
Morbiditatea prostiei este fără antidot pe când ranchiuna şefuleţului loveşte devastator, nevropatic, în idealurile visătorilor.
Bucureştiul este asemenea unui penitenciar cultural, unde se cultivă sistematic opulenţa vulgară şi este anihilat caracterul altruist. Oraşul este o mare răspântie unde rezistă doar oportunistul, indolentul, nesimţitul, infatuatul, schizofrenicul simulant al normalităţii, ranchiunosul, prostul agresiv; în realitate fiinţe inadaptabile, temătoare dacă nu fricoase, lipsite de creativitate socială şi care şi-au dezvoltat o cangrenă cu ajutorul căreia ataca, stigmatizează, distruge, elimină.
Oraşul este doar ceea ce oamenii gândesc despre el şi înfăptuiesc în interiorul lui. Mulţi se prefac că nu simt, nu văd, nu aud dar sunt torpilaţi de fauna inadaptaţilor sociali. Agresivitatea este singurul mijloc de a parveni, nu inteligenţa creativitatea, originalitatea. „Muşchii mei” reprezintă revelaţia oricărui anonim dornic de publicitate şi toată această faună se confruntă cu propriile neputinţe, se zvârcoleşte nerăbdătoare să obţină totul pe nimic, îşi elimină fără remuşcări adversarii, prietenii, părinţii… ruinele vechiului oraş care au văzut şi alte lumi, decad resemnate sub loviturile unei administraţii indiferente.
Supravieţuim într-o uriaşă „biserică neagră” într-a-l cărei cimitir, „cadavrele neîngropate la timp” de istorie sau împrejurări, au început să întinerească. Asemenea basmului „tinereţe fără bătrâneţe”… .
